Biografie
Brevetat paraşutist militar în anul 1941 (brevetul nr 1/1941)
După brevetare a fost numit de Statul Major al Aerului comandant al primei companii de paraşutişti militari care a luat fiinţă în armata României la aerodromul Popeşti-Leordeni. Avea gradul de locotenent.
Prin decizie ministerială a fost numit director al primei şcoli de paraşutişti militari, care a luat fiinţă la 10 iunie 1941.
La deschiderea festivă a şcolii aceasta număra 16 ofiţeri, 15 subofiţeri şi 108 oameni de trupă. A fost prezent chiar şi ministrul Aerului şi Marinei.
În discursul său inaugural, locotenentul Ştefan Şoverth, oficial comandant al companiei şi director al şcolii, adresându-se elevilor, le-a spus:
"Voi aţi venit aici ca voluntari, cei mai curajoşi ostaşi selecţionaţi din toate armele, şi începând de astăzi, sub comanda mea şi împreună cu mine, veţi face întreaga pregătire de luptă şi lansări, pentru a deveni paraşutişti. Saltul cu paraşuta este un act de eroism şi curaj controlat. De aceea trebuie să vă pregătiţi atât în zbor cât şi în lansări cu paraşuta, cât şi la instrucţia de luptă, când ţara ne-o va cere".
Ca ajutor i s-a dat subofiţerul administrativ Nicolae Pangică. Împreună, cei doi aveau să constituie "nucleul de comandă".
La 25 iulie 1941, printr-o hotărâre a Statului Major al Aerului (D.M. Nr.233/1941) în compoziţia cadrelor de instruire apar încă doi "profesori": Traian Dumitrescu-Popa şi Smaranda Brăescu. La ora aceea ei alcătuiau împreună cu locotenentul Ştefan Şoverth "buchetul de trei", singurii săritori cu paraşuta din ţară. Secretele paraşutismului, câte se cunoşteau pe atunci (deoarece au existat multe), nu erau ştiute decât de ei şi de la aceşti "profesori" aveau să înveţe şi alţii.
Paraşutele Irvin cu deschidere instantanee au fost făcute iniţial pentru salvarea personalului navigant. Dacă din o sută de lansări cauzate de accidente în aer, paraşuta Irvin salva de la moarte 99 de aviatori sau aerostieri, procentul era socotit excepţional; chiar şi un procent mai scăzut de salvări era socotit bun.
Cum însă paraşutiştii militari executau zilnic sute de lansări, problema folosirii paraşutelor de salvare Irvin ridica un mare semn de întrebare. Dacă la o mie de lansări s-ar fi produs doar o singură încurcătură de suspante, asta ar însemna un mort. În miile de lansări executate de paraşutişti, însemna zeci de morţi.
Şi, într-o fatidică zi a anului 1941, lui Şoverth i-a fost dat să vadă cum sergentul Băjenaru şi-a pierdut viaţa, prăbuşindu-se cu paraşuta Irvin, făcută fuior! Se încurcaseră suspantele. I-a strigat cât a putut de tare:
- Trage de suspante! Trage cât poţi!
- Nu pot! a răspuns acesta, continuând să cadă ca un bolid.
- Trage! Trage mereu, încearcă!
- Nu pot! Nu mai pot! I-au fost ultimele cuvinte, care pe Şoverth l-au marcat pentru toată viaţa. O tristeţe adâncă a pus stăpânire pe toţi. Această tragică întâmplare a fost pentru Şoverth un imbold puternic la realizarea unei paraşute cu funcţionare absolut sigură. Munca de documentare, de cercetare, nu a fost deloc uşoară dar, după aproape un an, în 1942, a reuşit să facă un prototip de paraşută cu deschidere progresivă, care excludea orice defecţiune în funcţionare. Cu acest prototip s-au făcut foarte multe lansări cu manechinul. A sărit cu ea şi Nicolae Pangică. A constatat că funcţionează perfect. A întocmit dosarul şi i s-a acordat BREVETUL DE INVENŢIE NR 34249 din 3 aprilie 1943. Dar paraşuta progresivă nu putea fi folosită fără a fi omologată şi declarată "bună pentru serviciu".
Pentru aceasta a fost împachetată şi trimisă în Germania, de unde a sosit peste zece ani, ca să fie omologată în 1951, fabricată în serie şi dată în folosinţă paraşutiştilor sportivi.
Ca o recunoaştere pentru modul în care Nicolae Pangică a contribuit la edificarea noii paraşute, inginerul Ştefan Şoverth a adresat apropiatului său colaborator o scrisoare în care, cităm: "Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru munca, dragostea şi riscurile pe care le-ai învins, contribuind substanţial la realizarea acestei paraşute, care din 1950, fiind omologată, a fost fabricată în serie mare şi dată în serviciu la paraşutiştii sportivi din ţară".
De atunci, timp de 22 de ani, s-au făcut cu ea peste 120.000 de lansări, fără nici un accident.
La insurecţia naţională armată de la 23 August 1944 a luat parte cu batalionul de paraşutişti, luptând eroic alături de paraşutiştii săi pentru apărarea Capitalei.
În anul 1948 Şoverth primeşte sarcina de a se ocupa de recrutarea primilor 70 de tineri - fete şi băieţi - pentru şcoala de paraşutişti sportivi aviatori, pe care secţia respectivă din Federaţia Aeronautică Română (FAR) o va deschide în acel an. S-a achitat bine de această sarcină, recrutând 123 de tineri (băieţi şi fete) pentru prima şcoală de paraşutişti sportivi din România.
Când paraşutismul a fost legalizat, fiind prins ca sarcină în planul de stat, Şoverth a îndeplinit diferite funcţii: instructor paraşutist, şef de instructaj, director al şcolii de staţiune (turn) Bucureşti.
Deci, se poate afirma fără greşeală că Ştefan Şoverth a fost unul dintre pionierii paraşutismului românesc.
Extras din "Vulturii cerului" de Nicolae Pangică
"Paraşutiştii în luptă" de Ştefan Şoverth, pag. 90-91 (Elena Şenchea-Popescu)