|
 Dicţionar de personalităţi |
litera |
 |
IACOB, Caius
|
Caius Iacob (29 martie 1912-1992), între 1928 si 1931, a urmat cursurile Facultãtii de Stiinþe, obtinând licenta în matematici, înainte de împlinirea vârstei de 20 ani. A obtinut o bursã de studii la Paris pentru specializarea în mecanica fluidelor. În 1935 sustine tezele de doctorat la Sorbona, cu titlurile Sur la detérmination des fonctions harmoniques conjuguées par certaines conditions aux limites. Applications à l’Hydrodinamique (Asupra determinãrii functiilor armonice conjugate prin conditii la limitã. Aplicatii la hidrodinamicã) si Les probabilités en chaînes (Probabilitãtile în lant). Din 1933 s-a preocupat în mod constant de influenta compresibilitãtii a aerului asupra avioanelor (pânã atunci avioanele nu depãsiserã 500 km/h, iar aerul era considerat ca un mediu incompresibil). Iacob a început sã studieze aceastã chestiune aerodinamicã, în cazul vitezelor mari subsonice, descoperind solutia exactã, continuând, pânã în 1939, sã dezvolte teoria jeturilor la mari viteze subsonice. Lucrãrile sale atrag atentia, fiind citate de toti oamenii de stiintã din domeniu. Începe cariera universitarã la Timisoara, ca asistent universitar, pentru a o continua la Cluj si Bucuresti. A studiat chestiuni legate de profilul aripilor de avion, studiul miscãrilor din jurul profilelor de aripã, rezolvând problemele ridicate în domeniul miscãrii supersonice în cazul aripilor
|
triunghiulare, extinzând solutiile la aripi delta si la aripi de formã generalã, figuratã printr-un con aplatizat, rezultatele fiind utilizate în tehnica aeronauticã. A rezolvat problema legatã de forma suprafetei libere si diametrul maxim, care limiteazã jetul supersonic evacuat în atmosferã, continuând cercetãrile lui Prandtl. A cercetat si descoperit formulele de evaluare a coeficientului de presiune a aerului în zborurile apropiate de viteza sunetului, care au permis calcularea fortei de sustentatie a aripii de avion. Toate cercetãrile proprii de mecanica fluidelor si de aerodinamicã le-a expus într-un tratat Introducere matematicã în mecanica fluidelor, apoi a publicat Tratat de mecanicã teoreticã, iar rezultatele unora din cercetãrile sale au apãrut în Teoria dell'ala nell-Aerodinamica subsonica piana. Dupã studiile de tinerete, în partea a doua a vietii, Caius Iacob s-a preocupat de elaborarea unor metode directe pentru rezolvarea chestiunilor matematice privitoare la teoria aripii subtiri atât în mecanica subsonicã, cât si în cea supersonicã. Contributiile sale în domeniul matematicii au vizat ecuatiile cu derivate partiale si problema derivatei oblice a lui Henri Poincaré, a rezolvat problema mixtã a lui Vito Volterra, a completat si ameliorat inegalitãtile lui Ceaplîghin si a studiat dinamica punctului material. A încetat din viatã în anul 1992.
|
|
|
 |
IACOBESCU, Gheorghe
C-dor av. rez. Iacobescu Gheorghe s-a născut la Craiova, la 2 mai 1898. A urmat cursurile primare la Bucureşti, la şcoala lui Dumitru Nădejde; a absolvit liceul la secţia matematică; între anii 1917-1918 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, după care a fost repartizat în funcţia de Comandant de Secţie, la Regimentul 30/5 Obuziere; a urmat cursurile Şcolii Speciale de Ofiţeri activi de Artilerie, Geniu şi Marină, promoţia 1919, an când a fost avansat la gradul de Sublocotenent, repartizat la Regimentul 2 artilerie grea, în funcţia de Comandant de Secţie; a urmat şcoala de pilotaj în Franţa şi Italia; între anii 1920-1923, a fost trimis la Grupul 2 aviaţie, ca observator aerian; în 1923 a fost avansat la gradul de Locotenent şi numit profesor la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie, unde a funcţionat până în 1925; între 1925-1929 a fost profesor la Centrul de Instrucţie al Aviaţiei, apoi a fost avansat la gradul de Căpitan, numit comandant de escadrilă la Flotila I aviaţie de vânătoare; în 1927 a absolvit Şcoala de piloţi de vânătoare; în 1931 a făcut şcoala de perfecţionare pentru observatori/navigatori aerieni; între anii 1934-1935 a fost numit din nou profesor la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie - perioadă în care face Şcoala de Zbor fără vizibilitate; între 1935-1937 a ocupat funcţia de ajutor de şef de birou în cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului; în 1937 este avansat la gradul de Maior şi numit în postul de Director de studii şi profesor la Centrul de Instrucţie al Aeronauticii, post pe care îl ocupă până în 1940; din 1940 până în 1941 a fost ajutor de şef de birou în cadrul Comandamentului Şcolilor şi Centrelor de Aeronautică; în anul 1941 a fost avansat la gradul de Locotenent Comandor şi trecut în rezervă cadrul disponibil, în acelaşi an este concentrat la Statul Major al Aerului, ca ofiţer de legătură; în 1945 a fost avansat Comandor şi rechemat în cadrele active ale aeronauticii; în acelaşi an este trecut din nou în rezervă.
Brevete române şi străine:
- Brevet de pilot militar român nr. 316/25 iulie 1923;
- Brevet de navigator - observator aerian român nr. 124/15 octombrie 1920;
- Brevet onorific de pilot civil eliberat de Aeroclubul Italiei, nr. MMXCIX/10 noiembrie 1922;
- Certificat de Instrucţie Tehnică / teoretică şi practică al Centrului de Instrucţie al specialiştilor din aviaţie de la Bordeaux, 23 februarie 1924 (a urmat aceste cursuri, fiind admis prin concurs);
- Brevet militar de pilot şi observator aerian, Italia, 1928 (a urmat cursurile acestei şcoli pe cont propriu, cu solda în lei, timp de un an şi şase luni);
|
- Brevet onorific de pilot şi observator, Cehosovacia, 1928;
- Brevet onorific de pilot "honoris cauza", Polonia 1928;
- Brevet de pilot civil eliberat de Aeroclubul României, nr. 19/1 iulie 1928;
- Brevet de navigator aerian al Aviaţiei Civile Române, eliberat de Direcţia Generală a Flotei Aeriene Civile, Decizia nr. 5/1957;
- Brevetele onorifice i s-au acordat cu ocazia unor raiduri aeriene.
Raiduri importante:
- 1928 - raidul capitalelor europene: Nurenberg - Desau - Copenhaga - Oslo - Stokholm - Heslingfors/ Utti - Tallin Riga - Varşovia - Cernăuţi - Bucureşti - Belgrad - Viena - Nurenberg - Paris - Bordeaux - Madrid - Marsilia - Pisa - Roma - Atena - Constantinopol - Bucureşti, ca pilot secund şi navigator, alături de Cpt.av. Traian Burduloiu şi ziaristul Mihail Negru. În 80 de ore de zbor efectiv la bordul unui avion JUNKERS F-13, au fost parcurşi 12.000 Km;
- De trei ori raidul Bucureşti - Paris, în echipaj cu Cpt. av. Traian Burduloiu, în cadrul Cupei "Valentin Bibescu", pe care a câştigat-o la 10 septembrie 1929, zburând fără escală de la Paris la Bucureşti în 9 ore şi 23 minute, la bordul unui avion de tip "Breguet XIX";
- Tot în 1929 a făcut parte din echipajele române care au reprezentat ţara noastră la Concursul Aerian al Micii Antante şi Poloniei;
- În iulie 1930, în echipaj cu Cpt. av. Romeo Popescu, a efectuat primul Tur Aerian al României, fără escală - 11 ore de zbor, cu o viteză medie de 180 Km/h, la bordul unui avion Breguet XIX;
- S-a clasat pe locul IV la Raliul Aerian Internaţional organizat la Bucureşti în anul 1931, cu prilejul Congresului Federaţiei Aeronautice Internaţionale;
- Tot în anul 1931 a efectuat, împreună cu Cpt. av. Romeo Popescu, un raid Bucureşti - Roma - Bucureşti, la bordul unui avion Breguet XIX.
[textul şi fotografia portret ne-au fost trimise de dl. Dan Antoniu]
|
|
|
 |
IANCU, Gheorghe
S-a născut la 18 noiembrie 1933 în comuna Falaşteanca, jud. Giurgiu (Grădiştea) din părinţii Ion şi Dumitra Iancu. Tatăl fiind CFR-ist s-au mutat la Bucureşti, unde a făcut cursurile şcolilor primare şi liceale.
În 1950 a trecut la o şcoală tehnică medie. În pauze, se încingeau meciuri de volei, pe terenul şcolii, recent construit prin muncă voluntară, pe un fost maidan, la intersecţia străzilor Luterană cu Nuferilor. Odată, în plină desfăşurare a unui meci, s-a oprit o motocicletă cu ataş de pe care a coborât un tânăr îmbrăcat impecabil: uniformă bleumarin de aviaţie civilă, purtând o şapcă cu coafă albă.
Acesta a fost momentul de cotitură în viaţa lui Gheorghe Iancu, întâlnirea cu acest chipeş ofiţer (Partenie Popescu) care le-a propus să treacă pe la aerodrom şi să urmeze cursurile şcolii de paraşutism.
Paraşutişti? Să sară cu paraşuta? Un lucru la care nici unul dintre ei nu se gândise vreodată. De unde până atunci – adolescent fiind, avea doar 16 ani, încă nu avea nicio preferinţă pentru o anumită profesie, nu-şi descoperise nici marea chemare a vieţii, iată-l primul înscris pe lista paraşutiştilor dintre cei 40 de candidaţi entuziaşti recrutaţi atunci din şcoală.
Primul salt l-a făcut pe aerodromul-şcoală Clinceni, avându-l ca instructor pe reputatul paraşutist Nicolae Pangică. A terminat şcoala ca şef de promoţie, făcând parte dintre primele serii de paraşutişti sportivi din România în anul de pionierat 1950.
A practicat paraşutismul la vârsta de 16 ani neîmpliniţi, şi s-a remarcat repede. După terminarea cursului de paraşutism a urmat şcoala de instructori, pe care a terminat-o tot ca şef de promoţie, în anul 1950.
A fost printre primii paraşutişti sportivi care a executat o lansare "în cădere liberă".
La vârsta de 17 ani a devenit instructor.
A instruit şi brevetat zeci de mii de paraşutişti sportivi şi sute de instructori.
A stabilit sau doborât 39 de recorduri naţionale şi 3 mondiale, dintre care unul absolut şi definitiv.
Pentru merite deosebite şi îndeplinirea baremurilor cerute de Federaţia Aeronautică Internaţională (FAI), i s-au acordat:
- Diploma "Paul
|
Tissandier" FAI
- Insigna de aur FAI cu 3 diamante
Este maestru emerit al sportului în paraşutism.
În cei 30 de ani ca instructor, Iancu Gheorghe a executat peste 3.000 de lansări cu paraşuta de instrucţie, o parte dintre ele deosebit de dificile.
La 18 ani neîmpliniţi i s-a încredinţat organizarea şi comanda uneia dintre cele două şcoli de paraşutism de la canalul Dunăre - Marea Neagră. S-a achitat de această sarcină brevetând două serii de paraşutişti bine pregătiţi.
Gheorghe Iancu împreună cu colegul său Ion Negreiu, a făcut acrobaţie la mitinguri. Ieşeau din avionul care zbura la 15-20 metri de pământ, pe aripă, apoi pe capotă, în spatele elicei. Coborau între jambe, unde era legată o scară de gimnastică din frânghie, pe care Iancu şi Negreiu făceau acrobaţie, stârnind entuziasmul publicului. Până la el, doar Charles Lindbergh mai încercase aşa ceva. Revista Sport şi Tehnică nr. 6 din 1964 relatează această demonstraţie care a entuziasmat publicul din Galaţi, venit la mitingul aviatic.
.....
Astăzi (iulie 2007) colonelul (r) Gheorghe Iancu îşi petrece timpul în familie, dar pentru că destinele si istoria paraşutismului românesc îl preocupă în continuare este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Paraşutiştilor din România.
În data de 28 mai 2006, la aproape un sfert de secol de la întreruperea îndrăzneţelor sale salturi, a primit aprobarea pentru o lansare omagială cu o paraşută tandem, ca pasager al unui specialist militar, Ramiro Nicolau.
Lansarea a avut loc pe aerodromul Strejnic de lângă Ploieşti din turbopropulsorul SMG 92 pilotat de Costică Neacşu. Când avionul a ajuns la 4500 metri, cei doi au sărit, dar până la 1200 metri când urma să se deschidă paraşuta, au realizat mai multe prinderi în compania experimentatului paraşutist militar Florin Ioniţă din Buzău, care sărise puţin înaintea lor.
Paraşuta tandemului Ramiro-Iancu avea anvergura ceva mai mare decât una obişnuită şi în final au aterizat exact pe locul unde Iancu aducea paraşutismului românesc, recunoaşterea mondială, acum 45 de ani.
consemnat dupa articolul lui Puiu Vulpoi, aparut in Orizont Aviatic nr. 44 din iunie 2006
|
|
|
 |
IONESCU, Emanoil
Unul dintre cei mai cunoscuţi generali din istoria Aeronauticii române, Emanoil Ionescu s-a născut la 17 martie 1893 în comuna Tâmpeni (azi Movileni, jud. Olt), în familia numeroasă a unui învăţător. Alegând aceeaşi meserie ca a tatălui, după satisfacerea stagiului militar într-un regiment de infanterie, a fost avansat plutonier în rezervă (1 septembrie 1915). A urmat apoi cursurile pentru rezervişti ale Şcolii de ofiţeri de infanterie, la terminarea cărora a fost avansat sublocotenent.
În anii Primului Război Mondial a fost încadrat în Regimentul 43 Infanterie. S-a înscris ca voluntar la Şcoala de aviaţie de la Botoşani şi a obţinut brevetul de pilot la 11 iulie 1918. După brevetare a fost repartizat la Grupul 4 Aviaţie.
În primăvara anului 1919, când armata comunistă maghiară a atacat România, locotenentul Emanoil Ionescu a cerut să fie încadrat la Grupul 5 Aviaţie de la Sibiu, subunitate aeriană pusă la dispoziţia generalului Gheorghe Mărdărescu, comandant al trupelor române din Transilvania. Pe parcursul lunilor aprilie-iunie 1919 a executat mai multe misiuni de luptă (obţinerea de informaţii şi bombardarea unor obiective inamice), la bordul unor avioane de tipul Sopwith Struter.
A fost avansat căpitan la 1 aprilie 1920 şi numit comandant de escadrilă, iar în anul următor a fost avansat, la excepţional, maior şi pus la comanda unui grup aeronautic. Din 1925 până în 1937 a zburat intens şi a devenit cunoscut opiniei publice
|
în urma "Raidului României Mari" (3700 km în 11 ore, cu o escală), realizat împreună cu Traian Burduloiu în 1927. Nu a neglijat nici perfecţionarea ca ofiţer şi comandant, urmând, în anii 1927-1929 Şcoala Superioară de Război. La 1 aprilie 1937 a preluat comanda Flotilei 3 Aviaţie (Galaţi), având gradul de căpitan-comandor. O jumătate de an mai târziu, la 1 octombrie, a fost avansat, la excepţional, comandor. În 1941, când România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, a comandat aviaţia repartizată Armatei 4 române, având gradul de general de escadră aeriană. În următorii doi ani a deţinut funcţii importante în sistemul de învăţământ aeronautic, iar în septembrie 1943 a devenit comandantul Corpului 1 Aerian, singura mare unitate a aeronauticii române aflată pe Frontul de Răsărit. După 23 august 1944 a continuat să comande aeronautica română aflată în linia întâi pe Frontul din Transilvania, din Ungaria şi din Cehoslovacia. La 10 martie i-a predat funcţia generalului de escadră aeriană Traian Burduloiu şi a revenit la Bucureşti, unde fusese numit subsecretar de stat al Aerului.
A trecut în rezervă la 1 ianuarie 1948; un an şi jumătate mai târziu, iar la 13 iulie 1949, a decedat.
În amintirea sa, Flotila 71 Aeriană îi poartă numele.
|
|
|
 |
ISPAS, Ştefan
|
Generalul Ispas (23 august 1928 - 29 decembrie 1991) s-a nãscut la Maglavit (Dolj) si a absolvit Scoala Tehnicã Aeronauticã din Medias (1948), Scoala de Ofiteri de Aviatie Medias (1950) si Academia Militarã Tehnicã. A devenit doctor în stiinþe tehnice în 1981. A ocupat diferite functii ca: inginer sef divizie de aviatie, director al Uzinelor de Reparat Avioane Bacãu, sef al Directiei Tehnice de Înzestrare cu Tehnicã Militarã a MApN, director al Centralei Industriei Mecanicã
|
Finã si Aeronauticã, sef Departament Productie Specialã din MICM. Din 1972, a fost profesor la Facultatea de Aeronave si Academia Militarã. A predat cursuri de tehnologia materialelor de aviatie, fabricatia si reparatia aeronavelor, participând si la organizarea productiei de aeronave si armament. A publicat peste 100 de lucrãri, în domenii ca: rãcirea paletelor turbinelor de aviatie, motoare turboreactoare, sisteme de propulsie cu combustibili lichizi, roboticã industrialã.
|
|
|
|
|
|
|
