Publicaţii » Cărţi

Valeriu AVRAM

Am zburat pentru România Mare. Memoriile unor aviatori români care au luptat în anii Primului Război Mondial (1916-1918)

Avansat la gradul de căpitan în 1918, după demobilizarea Armatei Române, Grigore Gafencu a fost trecut în rezervă. A continuat să slujească aviaţia ca om politic şi diplomat. A fost unul dintre membrii fondatori ai Aeroclubului Regal Român, iar ca senator în Parlamentul ţării, în 1931, a militat pentru dotarea aviaţiei naţionale cu avioane moderne şi performante.

Prezentăm câteva pagini din însemnările sale cu titlul, Aviaţia romantică:

M-am lansat în picaj în iadul de la Mărăşeşti

Printre numeroasele capitole ale problemei aviaţiei în anii Războiului de Întregire este oare un capitol mai însemnat decât acela privitor la alegerea materialului omenesc, la înzestrarea aviaţiei cu zburători? Acest capitol nu poate fi înţeles, nu poate fi nici măcar cercetat dacă nu ne resemnăm să alunecăm pe panta fatală a romantismului. Şi cum am putea fi altfel? Zburătorul are douăzeci de ani, poate cu un an-doi mai mulţi. El păstrează acestă vârstă atâta vreme cât rămâne la cârma avionului său. De aceea viaţa sa zbuciumată, de la năzuinţele sale cele mai pătimaşe, de la biruinţele sale cele mai glorioase până la prăbuşirile ucigătoare va rămâne un subiect important.

Iată de plidă un asemenea subiect: războiul încetase pe frontul nostru în urma armistiţiului umilitor [9 decembrie 1917], care ne fusese impus nu de adversarii biruitori, ci de trădarea ruşilor care au părăsit frontul românesc incitaţi de aşa-zisa revoluţie bloşevică. Fusesem nevoiţi şi noi, aviatorii, să ne punem aripile în hangar. Şi aceasta tocmai într-o vreme când primisem din străinătate aparate noi, mai mult sau mai puţin moderne, cu care eram atât de dornici să înlocuim vechile şi glorioasele noastre Farmane de zile rele.

Armistiţiul ne-a părut o lovitură grea, îndreptată în primul rând împotriva noastră. Pe măsură ce ne dezmeticeam de pe urmele acestei lovituri, ne dădeam seama cât de generale erau efectele ei şi cât de adâncă era rana pricinuită Ţării noastre întregi.

Lupta are frumuseţi neînchipuite - clipe de exaltare şi de fericire. Nu e însă nimic mai chinuitor şi mai jalnic decât, la sfârşitul unei bătălii, când încetează lupta, clipa în care se numără morţii şi dezamăgirile. Nimeni nu a numărat dezamăgiri mai multe decât luptătorii români în zilele care au urmat armistiţiului de pe frontul oriental. În zilele acelea, lt. [cpt.] Vasile Craiu zbura în fiecare seară la orele şase deasupra grădinii publice din Bârlad. Lt. [cpt.] Craiu era cel mai viteaz dintre zburătorii noştri de vânătoare. El doborâse în luptă aeriană mai multe avioane inamice. Avântul, îndrăzneala şi iscusinţa sa ajunseseră de pomină. El zbura acum ca să-şi aline focul şi să-şi astâmpere dorul. Închinase neastâmpăratul său vitejesc unor lupte în timp de pace; zbura pentru fetele din grădină.

O mulţime se aduna în fiecare seară în grădină ca să urmărească uimită jocul îndrăzneţ al acrobaţiilor sale. Camarazii se întrebau cu îngrijorare, unde va duce această risipă de curaj, această sfidare inutilă a morţii? Ele l-au dus, fireşte, la moarte. Într-o zi, după ce nebuneşte s-a jucat prin cer, a alunecat şi s-a prăbuşit intrând cu aripi cu tot în pământ. Am cules rămăşiţele sale sfărâmate încercând zadarnic să pătrundem rostul acestei jalnice nebunii. Am priceput mai târziu că vitejia, chiar atunci când e zadarnică, nu e niciodată stearpă. În vremuri de restrişte şi de crunte umilinţe, aviatorul Craiu, de dragul floricelei albastre şi cu preţul vieţii, a salvat panaşul. Panaşul nostru, al tuturor luptătorilor osândiţi să stăm cu braţele încrucişate pe când destinele Ţării se hotărau pe alte fronturi. [pag. 146-148]