Publicaţii » Cărţi

Petru VIGNALI

Popas în amintiri. România, 1910-1974

Profit să spun câteva vorbe şi despre vânătorii care ne însoţeau. Aveam printre ei câţiva cunoscuţi: Nicu Polizu, Bebi Greceanu, Bâzu Cantacuzino. Când noi eram la Zaporojie, grupul lor era la Mariupol. Bâzu era cel mai bun în ce priveşte tactica de protecţie, fiindcă aceasta era misiunea lor: să protejeze patrula de bombardiere. De obicei ne însoţeau trei vânători, rar patru sau cinci, deseori nici unul. Ruşii în schimb veneau câte zece şi chiar mai mulţi, dar dacă ei erau mai numeroşi, e sigur că ai noştri erau mai buni, erau chiar foarte buni. Numai că băieţii se încăierau cu vânătoarea inamică, rămâneau pe cer să se bată şi să ia Mihai Viteazul, iar noi rămâneam tot singuri şi, din 7-8 avioane inamice, se găseau unul-doi disponibili să se ocupe de bombardieri. Bâzu avea calitatea că se ţinea mereu aproape de noi, dacă ataca un rus, îl punea pe fugă apoi se întorcea să ne facă paza, tocmai ca un dulău ciobănesc, care pune pe fugă lupul, apoi se întoarce la turmă.

2 august 1943. Mare bătălie aeriană la Djakovo. Bangal cu Mogâldea din patrula mea au degajat în flăcări, cu un motor serios atins. Lui Vasilescu cu Vlaiculescu li s-au anreiat (blocat) mitralierele. Au fost uşor atinşi în plan, fără urmări. Eu am tras tot timpul. Andrei Constantinescu, din echipajul meu, a doborât un avion inamic. Un al doilea avion ne-a atacat atât de aproape încât, când a degajat, a trecut la 50 de metri peste capul nostru. Mai târziu - cam prea târziu - a intervenit vânătoarea noastră care, zice ea, a doborât două avioane.

Bangal cu echipajul au aterizat bine mersi în liniile noastre. Avionul ţăndări. Mogâldea, şi el, a aterizat în flăcări, e la a patra aterizare în flăcări: s-a specializat.

Ţin minte că după această a patra aventură îmi povestea Mogâldea zâmbind: "Piloţii nu vor să mai zboare cu mine, spun că sunt ghinionist. N-au dreptate, eu sunt aducător de noroc: ca dovadă că am fost doborât de patru ori şi totdeauna am scăpat teafăr împreună cu echipajul." Cum am mai spus, căptanul Mogîldea era învăţător de meserie şi vea şase copii undeva în Ardeal. Urât, spiritula şi simpatic. Odată, când a fost într-un concediu, i s-a dat să rezolve şi o treabă la ministerul aerului. La întoarcere mi-a spus: "Dumneata, domnule Vignali, n-ai idee ce-i în ministerul ăla: colcăie de căpitani! Nu mai sunt şefi de birou, sunt şefi de călimară, că la un birou sunt instalaţi câte doi-trei." "Şi ce fac acolo?" "Ce să facă? Ard gazul, când vine unul ca mine de pe front, îi pun o ştampilă pe hârtie. De la începutul războiului n-au făcut o zi de front, dar să nu crezi că e vreunul care să n-aibă Virtutea aeronautică pe piept!"

10 august 1943 - Ieri seară, Amata a 6-a germană ne-a transmis direct prin telefon felicitări şi mulţumiri pentru precizia bombardamentului nostru de ieri, în urma căruia atacul rusesc s-a prăbuşit şi inamicul a părăsit pădurea şi satul.

La 11 august, după cum rezultă din însemnările mele, Grupul V a venit să ne înlocuiască pe noi, cei de la Grupul VI. Rămăşiţele Grupului VI s-au dus să-şi oblojească rănile. Dar ce mai rămăsese? Dintre puţinii supravieţuitori, câţiva ofiţeri au mai fost vărsaţi la Grupul V, printre care şi noi, rezerviştii. Mogâldea, Vasilescu şi eu cu echipajele respective, ceilalţi împrăştiaţi pe la alte unităţi. Noul meu comandant de escadrilă se numea Demeter Benedict Cîrîc şi era poet. Încolo urât, jovial şi curvar, întreprinzător, curajos şi excelent camarad, jucător de bridge, pe care îl juca cu pasiune şi prost. Avea spirit gospodăresc. Noi, aviatorii, primeam lunar două pachete cu daruri, unul nemţesc, altul românesc: cafea, ţigări, biscuiţi, una-două sticle cu o băutură, vin sau şampanie. Cum ne petreceam ziua toată, din zori până seara, într-o pădurice pe marginea aerodromului, Cîrîc a organizat acolo un bufet pe care îl aprovizionam tot noi, fiecare cedându-i câte ceva din pachetul lui. Când te întorceai din misiune istovit şi cu gura uscată, o cafeluţă caldă, un biscuit de ronţăit erau binevenite. Totul gratuit. [pag. 208-210]