Publicaţii » Cărţi

Maria-Laura KIVU, Vasile MARIN, Alcibiade KIVU (coordonator volum)

Contribuţii la o istorie a paraşutismului sportiv din România. O piedică în calea uitării, vol. I

Şcoala de paraşutişti sportivi, înfiinţată în 1948-1949, avea doi instructori: Ştefan Şoverth, instructor la sol, şi Nicolae Pangică, instructor la lansări, un număr mult prea mic de instructori pentru intenţiile de dezvoltare a paraşutismului pe scară largă.

Aşadar, s-a impus necesitatea unei şcoli pentru pregătirea instructorilor paraşutişti. Activitatea acesteia a început în data de 25 ianuarie 1950.

Din cei care au urmat cursurile teoretice ale primei şcoli de paraşutişti sportivi, 41 au fost selectaţi pentru a urma cursul de instructor paraşutist. La finalul etapei teoretice de studiu, 22 de cursanţi au început pregătirea practică de zbor.

Pregătirea pentru obţinerea brevetului de "instructor sportiv paraşutist" era mult mai complexă decât cea din şcoala de paraşutişti sportivi.

În afară de cunoştinţele şi condiţia fizică necesare pentru executarea salturilor în condiţii optime şi cu rezultate bune, viitorii instructori trebuiau formaţi ca pedagogi, pentru a fi capabili să transmită la rândul lor, celor pe care îi formau, cunoştinţele necesare.

Elevii Şcolii de instructori participau, ca ajutoare ale instructorilor, la întregul program de pregătire: antrenament fizic, pliaj, zbor, lansări.

Întreaga pregătire se termina cu "Proba de brevet", care consta din:

• verificarea capacităţii de a conduce antrenamentul fizic specific;
• proba de pliaj al paraşutei;
• salt individual în cădere liberă, cu aterizare la punct fix.

Pregătirea practică de zbor a început în 4 aprilie 1950 şi, după nouă săptămâni de zbor şi lansări, în faţa unei comisii C.C.A.S., s-a organizat examenul de brevetare ca instructor de paraşutism. [pag. 23]