Următoarele rânduri sunt un document special care vorbeşte şi despre existenţa de după război a unora dintre aviatorii români de excepţie: Mircea Şenchea. Nu e mai mult decât o scrisoare către verişoara lui Elena Şenchea-Popescu, dar sugerează minunat atmosfera de la începutul anilor 80, drama personală şi colectivă a unor eroi, de fapt a susţinătorilor unor valori la care societatea renunţase.
Printre rânduri sau chiar explicit putem desluşi mecanismele degenerescenţei sociale în comunism, micile fisuri care au făcut enormele crevase pe care le descoperim cu (falsă) stupoare astăzi.
Un alt lucru pe care aş vrea să-l remarc este faptul că autorul are plăcere confesiunii, simte ca pe o datorie necesitatea de a depune onestă mărturie înaintea ultimului drum care nu putea fi departe. Mai mult, a reuşit să-şi păstreze fibra morală care cobora din educaţia şi entuziasmul tinereţii. Personal sunt fericit numai pentru faptul de a fi fost parţial contemporan, cu asemenea români, trăind aparent modest şi neştiuţi în convingerea că au dreptate. Ei sunt adevăraţii învingători.
Mulţumirile noastre se îndreaptă şi spre D-na Elena Şenchea-Popescu care ne-a pus la dispoziţie un act din arhiva ei personală. (Mircea IVĂNOIU)
Arad, la 20 sept.1981
Dragă Lelia,
"Ceea ce nu poate fi corectat, trebuie scuzat" (Coriolanus)
Într-adevăr, enorma întârziere a răspunsului meu ca şi a unor lămuriri privind neparticiparea mea la "întâlnire" nu se mai poate corecta, nu există nicio metodă de a da timpul înapoi, scuze chiar dacă am pentru unele perioade nu sunt valabile pentru întreg intervalul, deci depinde de tine (şi nu trebuie, aşa cum ar vrea Shakespeare) să mă ierţi sau nu. Totuşi, chiar din introducere, mai ales că acum multe luni ai întrebat-o pe Viorica, îţi voi expune lista bolilor acumulate, unele şi din vina mea, a abuzurilor şi exceselor, altele din cauza împrejurărilor.
- Să nu uităm [că] foşti piloţi, oameni mai ponderaţi şi cumpătaţi au fost internaţi în spitale de psihiatrie (Dobran), că Serescu - promoţia 1940 - după mai multe internări s-a aruncat sub roţile unui tramvai, că unii, precum Chiţu Gavriliu, dezavuat, spre surprinderea mea de toţi colegii, care s-au şi supărat că l-am invitat la întâlnirea din 16 sept. 1979 de la Dobran, organizată de mine de la 600 km distanţă, atacându-l, unii foarte vehement (Galea, fostul său coleg de la CIPA), susţinând că e paranoic, mă opresc aici, fiindcă am şi obosit şi în noul meu spital din localitate, nou şi pentru că în vechiul local n-am fost internat, nefiind condiţii "demne" de mine, nou şi fiindcă e amplasat într-o clădire complet renovată, nou fiindcă urmează altor spitale cărora le-am făcut onoarea de a le fi pensionar, ultimul fiind Pâncota, la 42 km de Arad. Nici unul nu se compară însă cu "castelele" mele de pe valea Mureşului, dar acestea fiind mai mult staţiuni de odihnă, prefer unul "închis" cu gratii, cu regim mai sever şi absolut necesar mie pentru o perioadă mai lungă de lipsă de... distracţii.
Să revenim la diagnostice. Le cataloghez după "izvor", sunt toate diagnostice oficiale şi confirmate prin analize şi investigaţii, cu rugămintea de a nu mă considera un ipohondru, categorie ce nu o pot suferi.
Împrejurări (datorită împrejurărilor): spondiloză cervico-lombară, lombo-sciatică, reumatism poliarticular, emfizem pulmonar, bronşită cr., astm (diagnostic inexact şi neconfirmat), coxartroză (idem), paranoia (absolut greşit), psihoză depresivă, ateroscleroză.
Datorită abuzurilor: Polinevrită (cu care nu sunt de acord, nefiind inadaptabil decât în funcţie de cei cu care sunt în contact - recunosc însă că sunt foarte susceptibil, dar de multă vreme, nu mai reacţionez şi... înghit), hepatită cronică, cardiopatie ischemică la ultimele examene neconfirmată, cu toate durerile precordiale şi diagnosticată iniţial numai după consultaţie şi când eram în corset gipsat, ceea ce e foarte relativ, colecistită, colită, intertrigo, encefalopatie pe bază etanolică - fără discuţie.
Cel mai mult mă supără encefalopatia şi polinevrita cu simptomele: lipsă de echilibru, greutate în mers, lombosciatica, reumatism.
Nici membrele superioare nu le pot folosi integral din cauza fracturii braţului drept şi anchilozării degetelor 2-4 de la mâna stângă.
Din păcate, de câţiva ani a apărut un simptom extrem de neplăcut caracterizat în dicţionare: "simptom al unor boli psihice constând din repetarea automată de către bolnav a aceloraşi cuvinte sau mişcări - stereotipie". E înnebunitor ca înainte de a adormi, în timpul insomniilor, după trezire, chiar şi în călătorii sau plimbări să nu te poţi concentra asupra unui subiect şi să-ţi apară în gând - de pildă - Lelia şi să repeţi numele de zeci de ori, pentru ca dintr-o dată să începi a repeta "Noi suntem vulturii ţării", sau primele versuri din "Câinele soldatului", fără nici o noimă, Vercingetorix sau cuvinte inventate (eventual refulate), cu tot efortul de a te gândi la altceva. În timpul discuţiilor stereotipia se diminuează sau dispare, totuşi, apar din ce în ce mai multe lapsusuri, implicit întreruperi, gândirea e discontinuă, incoerentă şi, dacă interlocutorul a fost interesat în discuţie, trebuie să îmi amintească "unde am rămas". Mi se spune că această stereotipie s-ar datora şi aterosclerozei care e prezentă printr-un simptom clar: memoria de fixare aproape nulă, memoria retroactivă aproape intactă. O mai trădează şi angiopatia - îngroşarea venelor de pe creier- vădită prin trei examene de fund de ochi efectuate de medici diferiţi.
De mult timp sunt incapabil să scriu ceva mai mult, prefer să telefonez, să discut uneori lucruri banale - sunt şi dizartric, adică am greutăţi de pronunţie şi, în special mă "desocializez" optând pentru singurătate.
După şocul produs de "scoaterea" mea din Aviaţie ( nu din armată cum ar crede unii), voiam să lichidez cu oraşul, cu tot ce aveam - o vie şi o livadă ce sunt acum [în] paragină la CAP Radna - şi să mă refugiez la marginea superioară a unui cătun între dealuri, să pun o tablă în care să avertizez că în cel ce se va apropia la mai puţin de 100 m de "sălaş" voi trage fără somaţie (precum am văzut mult mi târziu într-un film cu Fernandel), să-mi iau un poloboc cu vin şi o sută de conserve, lunar să-mi refac proviziile, adică să-mi fie aduse cu o căruţă condusă de un singur căruţaş. Ca un fapt cu totul inedit pentru un ex-pilot de vânătoare şi ateu, îţi relatez o nostimadă de-a mea din 1975. Mă hotărâsem nici mai mult nici mai puţin să mă călugăresc, să mă retrag la mânăstire dar nu la una oarecare, ci la un schit montan singuratic, între sălbăticiuni. Pe cât posibil singur, pentru a evita spionajul confraţilor şi a elimina astfel ritualul obişnuit. Desigur cu aceeaşi aprovizionare de mai sus, cu obligaţia de a trage clopotul la orele fixate, când, cu funia clopotului în dreapta, cu sticluţa în stânga, i-aş fi făcut pe cei din satele din vale să se închine şi să spună... "Doamne alduceşte-l pe sfântul Sihastru care se roagă pentru noi, păcătoşii". Am uitat să spun că la capitolul aprovizionare aş fi trecut şi o ladă de cărţi, nu chiar toate religioase.
Am şi acum scrisorile primite de la Patriarhie şi de la diferite episcopii (vreo 8) în ultima, cea de la Ep. Râmnicului şi Argeşului am fost invitat să mă prezint în luna iunie 1977 pentru a mă cunoaşte Sfinţia Sa Episcopul (scrisoarea era semnată de vicar). Nu m-am prezentat, o putem face şi ulterior - unde puneau ei mâna pe aşa podoabă? Am tot amânat, până când m-am plictisit şi am renunţat. De altfel, dr. Radu Ricman, caracalean şi în relaţii de bună prietenie şi partener de discuţii prelungite, de la arta culinară la metafizică, Directorul spitalului Gătaia m-a avertizat - cred că în glumă - că va anunţa Patriarhia că în câteva luni voi "strica" tot cinul călugăresc, deşi ştia şi dânsul, ca toată lumea, că în direcţia aceasta n-aş mai prea avea ce face.
Zău că aş fi făcut-o dacă nu ar exista atâta "ţeremonial" de operetă, rasa şi mai ales potcapul (camilafca). Altfel s-ar fi întâmplat lucrurile dacă "uniforma" ar fi fost a preoţilor reformaţi, care doar prin sobrietatea vestei încheiate până la gât se deosebeşte de un costum civil. Iată cum s-a ratat, din cauza cultului, o scurtă dar prodigioasă carieră ce mi-ar fi adus, poate - după ce în viaţă am fost cavaler al V.A. al ordinelor Steaua şi Coroana României şi mai recent la Stelei Republicii - după moarte, până şi titlul (binemeritat) de sfânt (ori Marcu, de la care derivă Mircea ori, mai probabil, fiindcă am o deosebită simpatie pentru el, Pafnutie. Oricum, pe cruce aş fi lăsat să se graveze... Cuviosul Pafnutie, fost cpt. aviator.
Nu mai vorbesc ce a pierdut Biserica, fiindcă, la praznice aş fi smuls lacrimile credincioşilor din vale, mai ales cele ale "mamelor" care sunt mai sensibile. Şi desigur, ar fi dăruit şi Schitul dar şi biserica în general. Aşa a rămas să mi se scrie (de-o mai fi cine...): "Sunt Şenchea, aviator, dorm somn adânc în pământul iubit al Patriei". Atât, doar atât. Dacă voi muri în Gătaia, cei de-acolo s-au angajat să-mi respecte această dorinţă.
În legătură cu întârzierea răspunsului mai am o scuză: la puseurile de polinevrită se lipesc automat şi dureros degetele 2-3 şi 4-5, astfel încât trebuie să arunc pixul, aparatul de bărbierit, etc.. după un tratament atât de îndelungat şi aproape fără întrerupere acest simptom apare mult mai rar şi doar când forţez prea mult mâinile. Dar, repet, stereotipia este aceea care mă chinuieşte acum cel mai mult, nu văd scăpare şi nu ştiu unde mă va duce (ba cam ştiu). Sper că nu la demenţă, fiindcă din păcate demenţii pot face şi prostii, dar mai grav e că nu cunosc momentul în care de la diferite boli de la stări de luciditate ajung iresponsabili, o existenţă animalică - sau mai rea - (dar pe care nu o mai sesizează) şi pe care o preferă unei morţi pe care deja ei nu o mai realizează, îi lasă insensibili neştiind, ca şi copiii, ce se întâmplă cu cei ce închid ochii pentru totdeauna. De-a lungul anilor 1970-1979 am studiat o multitudine de asemenea cazuri, la Gătaia, şi sunt sigur că cutare sau cutare medic, profesor, inginer, magistrat şi-ar fi curmat viaţa dacă ar fi ştiut în ce hal de condiţie umană au să ajungă peste o zi, două ore, o oră.
Aproape de moarte (te înşeli dacă după cele scrise până acum ai deduce că o doresc ca pe o izbăvitoare; am fost de tânăr clocotind de energie şi dornic de "viaţă", bineînţeles că nu viaţa surogat de astăzi), îţi transcriu acum, numai ca frumuseţe, deşi sunt sigur că îl cunoşti, celebrul monolog al lui Hamlet:
"A fi sau a nu fi, iată întrebarea. E, oare, mai nobil pentru suflet să suferi prostia şi săgeţile soartei jignitoare, sau să înfrunţi cu arma o mare de dureri şi, împotrivindu-te, să le pui capăt? Să mori: să dormi: nimic mai mult; şi printr-un somn să isprăveşti cu a inimii năpastă, cu miile de ponoase pe care în carnea ta le-ai moştenit. Iată sfârşitul ce în mod cinstit s-ar cuveni să-l vrem. Să mori, să dormi: poate să visezi: da, aici e partea grea! Căci ce vise am mai vrea în somnul morţii?, după ce am ieşit din muritorul înveliş? Trebuie să ne oprim. Iată motivul ce face dintr-o viaţă lungă, o calamitate; căci cine ar mai răbda biciul şi dispreţul lumii, nedreptatea agresorului, jignirile trufaşului, neliniştea iubirii dispreţuite, amânările justiţiei, obrăznicia trepăduşilor şi înjosirile pe care cel merituos şi răbdător le primeşte de la cel nevrednic, când ar putea el însuşi să-şi provoace liniştea cu vârful unui tăiş? Cine ar mai suporta, bodogănind şi năduşind povara vieţii, de nu ar fi teama de acel ceva de după moarte, de nedescoperita ţară de pe ale cărei maluri nici un călător nu s-a întors vreodată, teamă ce spulberă voinţa şi ne face să acceptăm necazurile noastre, mai bine decât să zburăm spre altele, de care habar nu avem? Şi astfel gândul ne preschimbă în laşi, iar strălucirea firească a hotărârii păleşte în umbra palidă a gândirii. Planurile pline de avânt şi de importanţă, privite astfel, se abat din drumul lor şi-şi pierd denumirea de acţiune".
Eram tânăr, optimist, dar totdeauna m-a impresionat acest monolog al Nefericitului prinţ al Danemarcei, rostit cu atâta măiestrie pe scenă de neuitaţii noştri Băltăţeanu, Valentineanu, ion Manolescu, Vraca, toţi la fel de mari încât nici astăzi nu aş putea spune care a fost mai bun în acest rol, deşi nu i-am văzut, admirat şi aplaudat o singură dată. Actorii, oameni care ar fi meritat să trăiască 10 vieţi!
Trec acum - ora şi timpul - la explicaţia absenţei de la o întâlnire de care o doream - cum îmi scrie Horică - poate mult mai mult decât alţii şi pe care o preconizasem în corespondenţa purtată cu toţi cei pe care i-am putut "contacta" şi le cerusem relatări în legătură cu activitatea lor "războinică" şi civilă, datele personale, etc.. Dorinţa de a ne întâlni mă obseda şi poseda mai ales după primirea invitaţiei, uitasem însă că nu mai sunt Oşca de odinioară, că am mersul nesigur, că am neaşteptate lipotimii hiperglicemice - la diagnostice mai adaugă şi pancreatita, diagnostic pus în 6 oct. 1980 când am fost dus cu salvarea, după doar 3 zile duceam seringile surorilor la sterilizat şi făceam şi alte treburi în secţie, iar după alte 3 ieşeam fluierând pe poarta spitalului, cu o glicemie de 79 în loc de 384 cu cât intrasem. Fusesem tot timpul conştient, auzeam în jurul meu şoapte, aflasem că asistenta Francisca plângea în sala de tratament, au pus să fie chemat la telefon Titi Drăgan, fost maistru în Gr.1 Vânătoare (Vizanti), să anunţe părinţii - fusesem ridicat dintr-o frizerie- şi să-mi aducă pijama, papuci, prosoape, savoniera, perie- pastă de dinţi etc., deşi le socoteam şi eu superflue. Medicul meu curant, coleg de liceu, întrebat de mine la ieşire dacă îmi acordase vreo şansă la internare, mi-a răspuns: "Mă crezi, nu mă crezi, spre deosebire de alţii eu ţi-am acordat totuşi 30% şanse de a supravieţui". Destul de mult, nu-i aşa? De aceea, având în vedere că de atunci nu am ţinut un regim adecvat şi mai sever decât 7 luni, sunt absolut sigur că nu e vorba de pancreatită - revin la... că am neaşteptate lipotimii hiperglicemice, vreo 5 în ultimii 2 ani, nici una anul acesta, că sunt o "rablă" cu toată aparenţa de boxeur de la "grea", că nu pot suporta călătoriile etc.. Asta ar fi una.
Apoi trebuia să ţin cont că garderoba mea e mai modestă (deocamdată) nu se poate compara cu cea a bucureştenilor, cu pensii peste 2.500. Nu pot spune că o duc rău, dar în comparaţie eu ei...
Întâlnirea m-ar fi costat cel puţin 3000, deoarece ştiu din experienţă că un "banchet" nu se limitează niciodată la costul anticipat, sunt prolongeuri şi suplimentări, or eu intenţionam să rămân cel puţin 4-5 zile la Bucureşti şi Ploieşti. Îmi era uşor să obţin această sumă de la copii (şi aşa lichidaseră totul, maşina - jumătate fusese cadoul meu - mobila - idem - biblioteca etc..), dar n-am vrut.
Urmează povestea cu ultima circulară a lui Butnariu unde era stipulat că "s-a convenit" ca acei ce au dreptul la portul uniformei să vină în uniformă. Nu numai că nu mi-a convenit, dar m-a şi indignat. Adică după ce am făcut şcoala împreună, campaniile împreună (mai puţin aceea "la Americani" la care au transpirat numai vânătorii), cei ce au fost daţi afară din aviaţie din motive politice şi inadaptabilitate trebuia să venim civil iar cei ce şi-au curbat spinarea şi s-au mlădiat ca trestia să-şi arboreze măreţia (laşitatea, zic eu) printr-o biată uniformă ce eu n-aş purta-o nici dacă aş deveni un... Brâncoveanu? Acel "s-a convenit" cine "l-a convenit"? Horică, Galea, eu...? Mi-e ruşine mie de ruşinea celor care ar trebui să o aibă cei în cauză - minus Gipsy care fiind încă activ are o justificare - cei care ar fi trebuit să fi fost primii care să spună: "am fost toţi egali la 10 Mai 1941, cu toţii la fel vom fi şi acum". Dar nu, n-au spus-o, ci "au convenit". N-au decât să tot "convină", mă doare fundul de ei de-acum.
"Ascultiştii" din Capitală se întâlnesc şi i-ai întâlnit în prima marţi din lună la "Cireşica". Erau cu toţii la Poiana Braşov unde am fost invitat şi anul trecut şi anul acesta, pe data de 17 oct., ca fiind singurul vânător care s-a gândit cât au fost de nedreptăţiţi de scriitori, în favoarea noastră, a vânătorilor, care în vest, pot spune că am făcut în general un voiaj de plăcere, vânătoarea inamică acţionând rar din lipsă de carburant. Dar pe ei nu i-a iertat deloc Flakul. Cei de la asalt s-au dovedit mult mai solidari, mai prieteni decât noi, vânătorii. Crezi că a venit vreunul din ei în uniformă! Iar întâlnirile se fac cu participarea tuturor gradelor de la adj. stg. Marinescu până la cpt. Lăzărică Munteanu, comandantul unicei escadrile de Hs-12a, esc. 41.
Deşi mi-e lehamite îţi mai relatez "una bună". De 23 aug. 1979, Chiţu Gavriliu (cel Mare) a fost invitat să vorbească la Cocargeaua, în faţa noii generaţii de piloţi. Or, în timpul
|
războiului, exista acolo un detaşament de 7 avioane comandat de Fane Florescu - după câte am auzit, decedat de curând. Nu cumva era mai "elegant", mai etic, din partea lui Chiţu (care mi-a fost prieten la fel de bun ca şi Fane) să renunţe la invitaţie şi să le indice adresa acestuia, mai îndreptăţit să vorbească acolo unde nici Chiţu nici eu nu am pus piciorul? Sau chiar a lui Iolu (adj) care suferă şi acum de arsurile de pe front. Sau a lui Nelu Tolan, Relu Moldovan, Bedreagă şi a celorlalţi piloţi foşti la Cocargeaua şi care puteau istorisi dezarmarea detaşamentului german de la Bărăganul, atacul şi masacrul coloanei blindate ce venea dinspre Slobozia şi care incendia silozurile (n-am aici însemnările, parcă în relatările lor li se spunea "Armane"), precum şi alte fapte de arme ale unor iluştri anonimi. Fiindcă de fapt, Vânătoarea română n-a fost compusă, deşi mă mândresc că am făcut parte din el, numai din mult încercatul Grup 9 Vânătoare, despre care s-a scris deocamdată destul. Omiţându-se alte unităţi, alţi piloţi, alţi oameni. Or, ca să scrii despre ei, trebuie să cercetezi arhivele (dar nu numai pentru a-ţi scoate datele ce te privesc), să umbli, să cauţi adrese timp de ani de zile, să stai de vorbă cu cei în cauză, să le iei declaraţii. Habar n-am avut de cei de la Cocargeaua, dar acum le cunosc faptele. Dar pentru asta, l-am căutat la Bucureşti pe Fane, la Cluj pe Tolan - acum în Duisburg - şi pe Relu Moldovan. Mai erau Bedreagă, un coleg de-al lui Tolan şi Moldovan (promoţia 1942) al cărui nume însă îmi scapă, ba iată că a apărut, Ilica, adj. Bedreagă, a mai trecut pe acolo şi Stănescu Valentin, primul meu instructor pe Fleet, din fericire numai câteva duble, având pe urmă pe italienii Mella (mort în accident cu Zuzu Diaconu, primul mort din promoţie, la 15 martie 1940 şi făcând parte din punctul meu) şi Amedeo Vigo, fiind eseiat de cpt. Meille şi trecut la simplă comandă. Am avut noroc că am "căzut" în seria cu instructori italieni - se zbura, fiind cea mai numeroasă promoţie, în două serii, înainte şi după-masa, alternativ, fiindcă erau nişte acrobaţi excepţionali.
Nu ştiu care îţi va fi părerea, dar cele arătate mai sus în legătură cu Cocargeaua nu sunt invenţii, cum n-aveam de unde să cunosc toate aceste, le-am aflat la întâlnirea de la Dobran - gazda, Horică, Galea, Simionescu, Greceanu, Chiţu, Duşescu, Encioiu, Galeriu, Niculescu Anghel (asalt), Fane Florescu, Marandiuc şi cu mine - şi nici unul n-a fost mai puţin indignat decât mine care, neîntâlnindu-l decât foarte rar (3-4 ori de la trecerea în rezervă) nu-mi venea să cred cele ce i se atribuiau.
Sper să am prilejul să-ţi povestesc împrejurările în care am fost eu îndepărtat, cum am luat atitudine făţişă împotriva "Boului Apis" zis Conta, primul şi ultimul meu "politic", apoi de manifestele... tipărite cu aparatul dat chiar de Conta pentru a-l repara pe cheltuiala mea în oraş, manifeste difuzate în toate unităţile din ţară, inclusiv Flotila mea, culminând cu înscrierea în PNŢ unde am ocupat funcţia de comandant al tineretului militar Naţional-ţărănist, cu memoriul prin care îmi ceream demisia din cadrele active pentru actele săvârşite cu prilejul alegerilor din 19 nov. 1946, acte văzute cu ochii mei şi efectuate chiar sub protecţia mea - eram comandantul gărzii din secţia nr.3 Bolintinul din Deal, urmare căruia mi s-a alcătuit un dosar de 21 pagini, originalul cu toate rezoluţiile, parafele, incriminările. "Ofiţerul minte, este suspectat de mult timp de B.2 şi urmărit de Siguranţă", în fine, acest dosar original se află în mâini bune, undeva departe. Spun toate acestea că prin atitudinea mea era normal să nu mi se mai permită să mă apropii de avioane, se dăduseră adrese către toate unităţile pentru a fi arestat deîndată ce apar cumva în incinta lor. Adresele au fost trimise pe baza rezoluţiei existente pe un raport aflat în dosarul amintit, purtând semnătura celui ce mă decorase personal de atâtea ori, general Ionescu Emanoil. Notez că autorul acelui raport, comandor Kiţu, ajuns general, a murit la canal, în timp ce eu, acuzatul nu am făcut o zi puşcărie.
Dar au fost mulţi alţii care au căzut complet nevinovaţi, ca Horică de pildă, care într-o discuţie cu Conta i-a spus: "Las´ c-o să vedem noi la alegeri" şi n-a mai apucat alegerile în uniformă, iar pe cadavrul lui şi la altora (când au fost concentraţi în vederea reacţionării) s-au ridicat alţii. Alţii d-ai noştri! Odios! De altfel istoria noastră scumpă şi bimilenară e plină ochi de asemenea "procedee".
Ca să ajung până aici n-a fost tocmai uşor. Poate asta va intra în cumpăna iertării. Promit să revin peste câteva zile (suntem deja în 21 septembrie) mai am multe "restanţe": Horică, directorul de la Gătaia, fiică-mea, şefa laboratorului de la G, 2 scrisori în SUA, lt. Tibi Radu - Cluj, adj. Anghel Vasile şi Jean Marinescu de la Asalt, Tolan (RFG), Butnariu Ghiţă, etc., deci nu e nevoie să-mi răspunzi imediat, mai ales că nu am răspuns propriu-zis celor două scrisori ale tale şi nici nu ştiu când şi cât timp voi fi acasă. După externarea de aici mă voi instala într-unul din castelele mele de pe Mureş, probabil Căpâlnaş, iar sărbătorile şi iarna mi-o voi petrece, tot probabil, depinde de mine, la "Baza" mea din Gătaia unde am de revizuit şi dactilografiat o traducere din Max Scheller (în limba franceză) "Stările şi fazele simpatiei", începând însă cu cap. 2 care m-a atras mai mult, "Despre dragoste şi ură". Traducerea am făcut-o anul trecut la Căpâlnaş, dar pentru directorul de la Gătaia, care habar n-are că i-am şterpelit cartea, dorind să-i fac o surpriză. Celelalte exemplare sunt promise şefei laboratorului şi surorii sale, asistentă (fiicele mele 3 şi 4), prima fiind Ligia, a doua Aurora, fosta mea soţie. Ultimul exemplar va fi al meu, dar cel de-al doilea, deci după original, dacă îl vor vrea, îl vor primi, în amintirea vărului şi unchiului lor, Lelia şi Măriuca. Se pare că va fi cea mai reuşită traducere pentru uz intern deşi începând cu 1970 am tradus pentru gătăeni (benevol şi gratuit) - în loc să-mi scriu memoriile, cum mă sfătuiau unii, doar că eu socot că memorii pot scrie doar oamenii mari, de bază cunoscuţi - o sumă de lucrări ale unor autori prestigioşi şi din domenii total necunoscute ca: "New horrisens în Psychiatry" de Peter Hays, "La Psychologie dynamique" de Kurt Lebrin, "La psychologie sociale" de..., "Le Rire" şi "L´Evolution creatrice" ambele de Bergson, "Jocurile oamenilor" - un american - "The Birth without fear" - iată-mă şi ginecolog, "Les Psychoses" (colectiv - despre care medicii mă flatau că poate nici un psihiatru n-ar fi tradus-o aşa de... psihiatric, o broşură despre Cibernetică (!) "Disocierea conştiinţei în somn şi vis" de Henry Ey, "Visul de Jouvet, în total vreo 18 lucrări dintre care unele peste 300 pagini. Notează că le-am şi dactilografiat, deşi în 70 băteam cu un deget. Iar la Gătaia mi-am mai găsit timp să creez un cerc rebusist (la laborator), să antrenez echipa de fotbal, să fac parte din consiliul cantinei (un capriciu al directorului, dar am reuşit să-mi impun punctul de vedere în favoarea bolnavilor în mai multe direcţii, împotriva celorlaţi componenţi ai consiliului, contabilul şef, achizitorul, şeful serv. Administrativ, cele 2 bucătărese refractare oricărei idei noi -pentru ele - şi a diversificării meniurilor, luându-mi angajamentul că le voi învăţa eu să facă ciulama, un angemacht, o ciorbiţă de văcuţă, de perişoare, etc., fiindcă m-am săturat să mănând zi de zi supe leşinate şi mâncăruri bănăţeneşti cu sosuri dintre care jumătate rântaş). Iar uneori, săptămânal mă ia directorul şi dăm o raită pe la ateliere şi prin pavilioane, sala de mese, club; serile, pe vreme bună, desigur, ne plimbăm prin spital, sau în jurul pădurii în care e amplasat (a fost cazarmă cu pavilioane răspândite şi camuflate de pe vremea când eram anti-titoişti). Un amănunt nostim: într-o seară, soţia sa, dr. Matilda, aşteptându-l cu cina m-a întrebat ce putem vorbi atâta, fiindcă dânsa nu poate crede că se întreţine cu soţul nici a 4-a parte. I-am răspuns, de faţă cu dânsul, că avem cel puţin un subiect pe care dânşii nu-l pot discuta. Care? "Păi, noi mai vorbim şi despre femei". Desigur că am râs cu toţii şi continuăm această stranie prietenie dintre un medic şi pacient - de fapt nu mi-a fost direct medic curant - şi în perioadele destul de lungi în ultimii doi ani în care am preferat alte spitale, prin corespondenţă şi telefonic.
Mai e necesar să-ţi spun că pe ai mei (copiii) i-am condus până l graniţă, în 17 iulie, s-au stabilit la Heilbrun pe Neckar (Ţara Niebelungilor şi a lui Siegfried), primesc deocamdată câte 650 DM de cap ajutor de şomaj "până la obţinerea dreptului de muncă", adică cca. 1 an. Stând la Aurora peste zi, iar noaptea într-o cameră situată deasupra locuinţei acesteia (30 DM), profită de unele ieftiniri, scăderi de preţuri periodice (o pereche de jeanşi albi de la 75 la 19 DM), dar 8-900 mărci depun la CEC. Roxana a început primul an de şcoală în 25 august, au un sistem diferit de al nostru, citind dintr-o dată cuvinte întregi şi apoi scriindu-le, deci un sistem mai intensiv. La deschiderea cursurilor a primit din partea CEC-ului un libret cu 25 mărci depuse de la Direcţia circulaţiei, cadouri de 5 mărci, de la o bancă o puşculiţă etc...
Ce-i drept e drept, ei au făcut mult pentru RFG, mai ales onorându-i cu prezenţa lor, deci merită un ajutor mult mai substanţial decât mine, care n-am făcut nimic pentru statul nostru. Cei ce au luptat pentru stat, ca Ursache de pildă, au, cum are el, 4300 pensie declarată, cu un pic de jenă, de fostul meu coechipier. Merită să-ţi spun o nostimadă: ultima mea vizită la dânsul - îl invitasem atunci la Dobran, dar s-a scuzat că suferind cu rinichii nu se prea poate îndepărta de casă - vizită făcută în urma invitaţiei transmise de Simionescu, veni şi vorba de pensie. Fiind "oarecum" surprins, de quantumul ei, mi-a explicat că e membru de partid din ilegalitate. În faţa stupefacţiei mele vădite m-a informat că: "Legea electorală prin care se permitea militarilor să facă politică a apărut în 1946". Just, o ştiam, mai ales fiindcă Conta mă plictisise cu presiunile sale de a mă înscrie în PRM, şi atunci m-am dus pe str. Clemenceau 9 şi m-am înscris în PNŢ, arătându-i cinstit, a doua zi, legitimaţia. Nu sunt medic, deci nu pot înţelege cum n-a făcut icterul scontat, deşi a trecut prin toate culorile curcubeului. Să revin la Ursache: el nu s-a înscris în 1946, ci în 1945, deci înainte de apariţia legii electorale, deci era înscris ilegal în partidul la putere, putând fi deci persecutat, închis de... opoziţie. Hala ilegalist. Nu-l invidiez, ne-am avut foarte bine - deşi nu-i recunosc cei doi ani de facultate atribuiţi de R. Th. în "Biografie de război", dar poate că aşa s-o fi numind acum a 6-a clasă de liceu de pe vremea noastră, echivalentă cu 10 clase de astăzi. Ha, ha!
Renunţ la un pasaj mai lung, (o pagină eventual în legătură cu "plecarea" mea din civilie), pentru a nu întârzia prea mult expedierea acestor rânduri (mi se pare că pe undeva, la început, am folosit termenul de "expediţie", iartă-mi şi corectează-mi, te rog, greşeala. Dar stai, dacă există "Birou de expediţii" există şi expediţie, în fine...
Mai trebuie să-ţi spun totuşi - poate ai şi aflat - că am fost martor la apărării în procesul Maniu, figuram al 7-lea, după Mihail Romniceanu şi Aristizza Cazimir. Eu fiind la Arad, citaţia a primit-o Nelu Galea, s-a cam speriat de ce-o să urmeze, dar eu am plecat la Bucureşti în urma telefonului dat de d-na Penescu, soţia fostului ministru de interne în guvernele Sănătescu (autorul armistiţiului) şi Rădescu, în casa căruia (a lui Penescu) fusesem primit de câteva ori. Acum e în SUA şi se gândeşte - cu siguranţă - numai la mine şi ce bine o duc.
Continui, cu riscul de a te plictisi şi-ţi mai spun că după alegerile menţionate, toţi camarazii mei care fuseseră şi ei numiţi comandanţi de gărzi la diferite secţii, la fel de revoltaţi ca şi mine, au fost de acord, adică mi-am propus să redactez un memoriu comun (de fapt, cu imaginaţia mea eu redactam toate adresele mai "tari" ale grupului şi propunerile ce nu trebuiau să semene una cu alta la diferite decoraţii, cu barem sau fără, nu numai ale piloţilor, maiştrilor, mecanicilor trupei, etc. din escadrila mea ci şi din celelalte escadrile. Voi reveni asupra acestui subiect data viitoare). A doua zi au apărut foarte încurcaţi şi mi-au explicat de ce nu puteam semna memoriul. Galea nu mai avea de cât o soră, prin T. Severin, în schimb avea o soţie străină care nu putea ocupa o slujbă, deci ar fi murit de foame în cazul că ar fi fost dat afară din armată. La fel, aproximativ, cu ceilalţi. Aşa că,... înfuriat pe soartă, dar încăpăţânat, am făcut memoriul de unul singur şi bineînţeles, tot de unul singur am tras şi ponoasele. Voi reveni.
Iată Lelia dragă că deşi mă declarasem obosit, amintirile mă zgândără şi am continuat să-ţi scriu. Şi tot n-am ajuns să răspund direct scrisorilor tale. Sper ca pe ale mele să le păstrezi doar atât până când ne vom întâlni şi voi putea da lămuriri mai complete la unele puncte mai nebuloase, pe care desigur că le vei însemna cu un creion roşu. Nu sunt în măsură să mă pronunţ când va fi aceasta, dar cei de la Gătaia, ca de obicei, mă vor cârpi un pic şi mă vor repune cumva pe picioare, chiar dacă şi în baston. În plus, ceea ce e şi mai important, este că vreau eu aceasta, pronunţând un vreau în locul lui "puţin îmi pasă" de până acum.
O veste importantă: părinţii, şi mai puţin eu, neputând urca treptele la etaj, necum coborî la pivniţă după lemne, ne-am mutat în condiţii foarte satisfăcătoare (parter, în curte - deci linişte - termoficare) a 5-a casă de la piaţă, spaţiu verde în curte, etc..) în str. Stejarului nr. 7, ap.3. de fapt, fosta locuinţă era dincolo de piaţă, doar distanţa era mai mare. Practic, strada noastră nouă este în continuarea celei vechi, sărind piaţa şi în plin centru. Cum ţi-am mai spus, poţi începe să îmi răspunzi, desigur că nu am pretenţii să-mi scrii - şi să baţi apa-n piuă - ca mine.
Dar nu pot încheia, fiindcă uit mereu să-ţi relatez retragerea din funcţiile de ministru, subsecretar la aerului şi şef al statului major al aerului a generalilor Ionescu Emanoil şi respectiv Argeşeanu Constantin. La şedinţa de rămas bun, într-o alocuţiune adresată personalului ministerului, Pipiţu s-a exprimat că "s-a socotit necesar să fim numiţi în alte posturi de răspundere" la care Argeşeanu a mormăit, dare destul de tare ca să fie auzit: "Ce posturi, ce posturi de răspundere? Spune-le că ne-au dat afară, pur şi simplu!"
Despre cum era să-i "stric" cum spunea Pusy - nunta lui Dobran (6 dec. 1946) cănd eram încă activ, dar urmărit şi oprit de la zbor, certându-mă tăios cu Pipiţu, general şi ministru şi pe care l-am apreciat şi iubit enorm din cauză că semnase şi înaintase lista primilor epuraţi (printre care şi Horică - absolut nevinovat politic, bineînţeles, prezent la nuntă), în loc să-şi dea demisia, precum şi cu Bâzu, latifundiar şi multi- multimilionar care acceptase onoarea de a fi ales preşedinte al sindicatului personalului Aviaţiei Civile de transport, poţi afla amănunte de la Dobran, Pop, Galea, Greceanu, Rozariu, Lucaci şi, dacă însemni cu roşu, de la mine.
Şi din nou, ca să nu uit altădată, după ce am înaintat acel celebru memoriu în 22 nov. 1946, la câteva zile l-am întâlnit în faţa SSA-ului pe Leu. S-a uitat în stânga şi îndreapta, mi-a strâns puternic mâna şi mi-a spus doar atât: "Oşca, te felicit! Eram sigur că tu vei face-o! Sunt alături de tine!" Ale dracului de lacrimi, s-ar potrivi unui călugăr dar nu şi unui căpitan aviator, chiar fost! Cuvintele acelea îmi răsună şi-acum în urechi, îi aud parcă aievea vocea şi au valorat mai mult decât orice decoraţie sau de postul de ministru al aerului la care a făcut aluzie Penescu atunci când i-am înmânat, de faţă cu celălalt secretar PNŢ Corneliu Coposu şi Bărbuceanu, secretarul primul an, Emil Ghilezan şi alţi fruntaşi ai partidului; Penescu a fost foarte surprins de acest "act de curaj" iar cuvintele sale naive au fost: "D-le căpitan, te felicit, vei suferi câteva luni până venim noi la putere, dar apoi vei fi cel mai tânăr ministru la aerului din istoria aviaţiei". Replica mea a fost: "Nu am făcut acest memoriu pentru a obţine avantaje, am intrat în aviaţie ca să zbor, sunt tânăr (aveam 25 de ani) şi voi zbura până la capătul puterilor."
Şi, am şi zburat... afară.
Şi-acum tai contactul. Văd că ascult grozav indicaţiile medicului curant să-mi las pe preşul de la intrare toate gândurile. Dar oricine poate da indicaţii şi sfaturi atunci când nu e vorba de el. Mâine îi voi scrie lui Horică dar îmi va fi mai uşor neatingând subiecte demult cunoscute de el ci banalităţi (familie, sănătate, locuinţă, sport etc.).
Ce-a făcut Măriuca anul acesta cu admiterea?
Încă o dată, iertaţi-mă.
Vă doresc toate cele bune şi
Vă sărut
Mircea
P.S. primind două fotografii de la Ligia, vă trimit una de la un han şi câteva poze în care o veţi recunoaşte pe Aunt Corina, verişorii noştri şi una a bunicii de la Zărneşti - Mamiţa - cum îi spunea mama şi copiii. E şi una cu mătuşa Mitzi: dar cu titlu de împrumut, altfel mă omoară mama!
|
