Narcis I. GHERGHINA
Camaraderia de arme româno-germană pe frontul de Est reflectată prin conferirea distincţiilor militare reciproce în cadrul Grupului 3 Stuka român
Frăţia de arme româno-germană din cele de-Al Doilea Război Mondial reprezintă un fapt adevărat, probat pin nenumărate documente de arhivă. Deloc desuet, termenul de camaraderie de arme între forţele române şi germane a reflectat pentru o perioadă semnificativă a războiului, un lucru concret, dublat de un scop comun - acela de înfrângere a bolşevismului Rusiei Sovietice.
Şi poate că în nici un alt sector al armatei, camaraderia dintre cele două popoare nu s-a văzut mai clar decât în arma aviaţiei. Temeritatea şi destoinicia ostaşului român, începând de la mecanicii care se îngrijau de buna funcţionare a aparatelor de zbor, continuând cu categoria adjutanţilor aviatori şi terminând cu ofiţerii şefi de patrule, escadrile şi grupuri aeriene, toţi s-au bucurat de bunele aprecieri ale comandanţilor germani cu care au intrat în contact. Acest lucru s-a întâmplat încă din prima parte a războiului pe frontul de Est, când curajoşii piloţi români şi-au făceau datoria pe modestele, ca performanţe, aparate româneşti - I.A.R. 37, 38, 39 ("Moş Tăgârţă"), dar mai ales după momentul Stalingrad (iarna 1942-1943), când Germania a înzestrat, cu titlul de împrumut, Aeronautica română cu un număr consistent de avioane germane, tipul Junkers-87 Stuka, Junkers-88, Heinkel-111 şi Heinsel-129.
Curând, germanii aveau să fie uimiţi de remarcabila capacitate de adaptare a piloţilor români pe noile lor avioane, lucrul acesta fiind dovedit cu prisosinţă şi de recent înfiinţatul Grup 3 Bombardament în Picaj Stuka, avându-l la comandă pe lt.c-dor av. Galeno Francisc.
Acţiunile acestui merituos Grup de aviaţie, va duce în perioada anilor 1943-1944 mai departe mitul avionului Stuka, creat de piloţii germani încă din timpul războiului civil din Spania (1936-1939) , dar mai ales din timpul invaziei Poloniei (toamna anului 1939).
Plasaţi pentru o perioadă de aproximativ trei luni (9 iulie-1 octombrie 1943) sub comanda directă a Corpului 1 Aerian German aflat în Crimeea, stukiştii români au avut prilejul să zboare şi să lupte, plan la plan, cu redutabilii lor camarazi de pe avioanele Stuka şi Messerscmitt-109 germane, dovedind înăscute calităţi de soldaţi ai aerului.
Buna înţelegere dintre cele două componente ale armatelor română şi germană, şi aprecierea reciprocă dintre ele, este reflectată sugestiv şi prin numeroasele decoraţii de război acordate în mod reciproc.
Revelator în această privinţă este faptul că cea mai mare parte a membrilor Grupului 3 Stuka român deţineau în palmaresul lor, pe lângă numeroase ordine şi medalii româneşti, Ordinul german Crucea de Fier, clasele I şi II. Departe de a fi singular, deoarece şi membrii celorlalte grupuri de aviaţie româneşti aflate în colaborare cu armatele germane au avut posesori a acestei înalte distincţii germane, exemplul Grupului 3 Stuka rămâne totuşi pildă şi model de conduită ostăşească în faţa inamicului, după cum, în repetate rânduri, au catalogat-o şi cadrele ofiţereşti superioare
|
ale Armatei Germane.
Istoria Ordinului Crucea de Fier începea cu anul 1813, când Frederick Wilhelm al III-lea instituia această decoraţie militară pentru servicii deosebite aduse pe câmpul de luptă în timpul Războiului Prusac de eliberare. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler decretase conferirea acestui ordin pentru germanii şi cetăţenii statelor aliate cu Germania, pentru fapte de arme excepţionale sau comportarea vitejească în faţa inamicului. Numărul claselor a crescut de la 3, cum fusese în timpul Primului Război Mondial, la 8, care în ordine progresivă erau: Clasa a II-a; Clasa I; Crucea de Cavaler; Crucea de Cavaler cu frunze de stejar; cu frunze de stejar şi spade; cu frunze de stejar, spade şi diamante; cu frunze de stejar aurii, spade şi diamante (conferită o singură dată) şi chiar o mai Mare Cruce (acordată numai o singură dată, lui Herman Göering pentru participarea Forţelor Aeriene în Campania din Franţa, în anul 1940).
Cu toate acestea, pentru aviatorii români, cel mai des acordate au fost numai primele două clase: I şi II.
În timpul activităţii lor pe frontul de Est, acţionând pe fronturile Mius, Kuban, Melitopol şi Crimeea, peste 34 de membrii ai Grupului Stuka român, reprezentând atât grade inferioare, cât şi superioare, au fost distinşi cu Ordinul Crucea de Fier clasele I şi II pentru comportarea şi lupta lor, fiecare la postul său, contra inamicului comun.
Recunoaşterea meritelor pe front s-a făcut însă şi dinspre partea română, nu numai dinspre cea germană, comandantul Grupului 3 Stuka acordând cu multă discernere, şi după criterii severe, distincţii camarazilor de luptă germani, colaboratori sau subordonaţi unităţii pe care o conducea.
Cu toate acestea, dacă legile militare germane prevedeau acordarea tuturor militarilor, ofiţeri sau subofiţeri, a Ordinului Crucea de Fier (ca cea mai înaltă distincţie de război germană), legea română acorda cu mai multă stricteţe cel mai înalt ordin militar al său - Mihai Viteazul. Deşi din partea Grupului 3 Stuka nu se punea problema acordării către camarazii de arme a unei asemenea înalte distincţii, acest prerogativ revenind numai înaltelor oficialităţi române, comandantul stukiştilor români - lt.c-dor. av. Galeno Francisc - a acordat aviatorilor nemţi cu care a colaborat acest grup de aviaţie român, decoraţii valoroase, funcţie de meritele fiecăruia. În general, nu a contat funcţia celui decorat, ci felul în care acesta şi-a făcut datoria, sprijinind în felul acesta Grupul de aviaţie român şi implicit mersul operaţiunilor aeriene în profitul armatelor terestre şi totodată al războiului comun împotriva bolşevismului sovietic.
Concluzionând, putem afirma fără tăgadă, că această colaborare dintre cele două armate a funcţionat benefic atât pentru militarii români, cât şi pentru cei germani, ţelurile lor limitându-se cu prioritate asupra conducerii operaţiilor militare pe front, care nu avea să le altereze camaraderia, scopul politic al războiului fiind lăsat în mâna conducătorilor celor două state.
|
Gherghina, I., Narcis, Camaraderia de arme româno-germană pe frontul de Est reflectată prin conferirea distincţiilor militare reciproce în cadrul Grupului 3 Stuka român, în Clipe de viaţă, Horst Kossack, Ploieşti, Ed. Printeuro, 2005, p. 314-327.
« înapoi |
