Biografie
Slt.av. (r) Simionescu Ion, s-a născut la Buzău în 26 decembrie 1915, şi a absolvit Şcoala Comercială Superioară din localitate. Zborul cu avionul l-a învăţat în 1938 la şcoala de pilotaj "Mircea Cantacuzino", unde l-a avut ca instructor de zbor pe Nae Cristescu, după care s-a prezentat la Şcoala de Perfecţionare pentru avioanele militare de la Buzău. A devenit astfel pilot de recunoaştere în anul 1939 şi pilot de vânătoare în anul 1940. Tot atunci a părăsit Academia Comercială unde era student, devenind pilot de vânătoare ca, în cele din urmă, să ia parte la războiul antisovietic ca pilot în Grupul 7 Vânătoare, unde s-a bucurat de frumoase rezultate şi aprecieri pe măsură.
Activitatea de război a început-o în cadrul Escadrilei 58 Vânătoare cu care, în 22 iunie 1941, se afla pe terenul de la Bârlad, împreună cu ceilalţi din Grupul 7 Vânătoare.
La începutul operaţiilor, Gruparea Aeriană de Luptă în care a acţionat Grupul 7 Vânătoare, care era Marea Unitate Aeriană a Armatei Române, a putut acţiona independent dincolo de câmpul tactic. În ce priveşte efortul de război, aviaţia română de luptă a intrat în operaţii cu 25 de escadrile, care au însumat 240 de avioane. Cu excepţia Grupului 7 Vânătoare, în prima campanie, cea a Odessei, aviaţia română de luptă a acţionat exclusiv în sprijinul Armatei a 4-a Română, a cărei direcţie de înaintare a fost linia Fălciu-Tighina-Tiraspol-Odessa. De remarcat că în sectorul respectiv, în afara unor avioane Stuka care au bombardat portul Odessa, nu au participat alte forţe aeriene germane.
La numai o lună şi câteva zile de la intrarea României în cel de-al doilea război mondial, în 27 iunie 1941, cei de la Escadrila 56 Vânătoare, alegând un traseu cât mai scurt, au atacat terenul de la Bulgărica din Basarabia pe care se aflau multe avioane sovietice. După ce au trecut linia frontului cu motoarele reduse, aviatorii noştri au luat înălţime până în preajma obiectivului. Acolo, au picat de la 4000 m, atacând la sol avioanele sovietice.
Pentru aceeaşi misiune a trebuit să plece şi slt. av. (r) Simionescu Ion, "bătrânul Sim" cum i-au spus prietenii, dar avionul său a avut probleme cu pornirea, fiind nevoit să decoleze mai târziu. Deşi nu a mai ajuns formaţia, a atacat totuşi obiectivul indicat pe care l-a considerat fals, deoarece în urma lui nici un avion inamic nu a fost incendiat. În schimb, pe când era în urcare, după degajare, i-au apărut în preajmă două avioane RATA care i-au şi trimis câteva rafale de mitralieră pe partea stângă, situaţie ce l-a obligat să zboare "cu burta la pământ". Dar şi atunci cele două avioane sovietice au continuat să-l atace cu tirul lor, mai ales că "Me-ul" avea în continuare probleme cu carburaţia, lăsând în urma lui mult fum negru. Fiind "fugărit" slt. Simionescu nici nu a observat când a trecut înapoi peste Prut.
Numai după ce a văzut că cele două avioane sovietice nu-l mai urmăresc, a constatat cu surprindere pădurile ce-i defilau pe sub aripile avionului, ceea ce l-a obligat să-şi redobândească orientarea. În cele din urmă a identificat localitatea Buhuşi şi râul Bistriţa, însă odată cu acestea s-a aprins şi becul roşu care-l avertiza de limita cantităţii de benzină din rezervor. A aterizat normal pe un teren care s-a dovedit moale pentru roţile avionului său. Cu toate acestea nu a capotat, dar a lovit pământul cu palele elicei.
În 7 iulie 1941 şase avioane de bombardament au primit misiunea să atace podul de vase întins de sovietici peste Nistru, asigurându-le şi o protecţie cu 3 avioane Me-109 E. După lansarea bombelor, piloţii avioanelor bimotoare nu au mai păstrat formaţia şi pe cel cu nr. 29, care a rămas mai în urmă, l-au incendiat vânătorii sovietici. Satisfăcuţi de un asemenea rezultat, au intenţionat să atace încă un avion românesc. În acea situaţie celula, al cărei "cap" a fost slt.av. Simionescu Ion, iar adj.stg.av. Panaite Ion coechipier, a trebuit să intre în luptă. La vederea proiectilelor trimise de Simionescu, inamicul a fost nevoit să degajeze, urmărit în continuare de buzoianul nostru. Dar tot atunci, în spatele avionului pilotat de Panaite, care-şi proteja şeful în atacul pronunţat, s-a plasat un alt avion inamic, încercând să deschidă focul. Observându-l, Panaite a executat un viraj strâns, lăsându-l astfel să-l depăşească. Apoi, cu o rafală mai lungă, acesta i-a pus capăt existenţei, marcată de o trenă de fum ce a dispărut într-un nor.
În patrula comandată de lt.av. Bocşan Ion ce a decolat spre inamic în 19 septembrie 1941 la ora 15.30, s-a aflat şi slt.av.(r) Simionescu Ion. Din raportul acestuia, am aflat despre prezenţa mai multor bombardiere sovietice însoţite de avioane pentru protecţie în sectorul încredinţat lor. Orientându-se după focurile artileriei A.A. proprie, printr-o spărtură de nori, au zărit trei bombardiere care după ce lansaseră bombele, se îndreptau spre Limanul Nistrului. Luând înălţime ceva mai lateral decât restul formaţiei, slt.av.(r) Simionescu a trebuit să treacă printre câţiva nori. Acolo, i-a apărut în faţă un avion sovietic de bombardament pe care, aproape surprins, l-a atacat imediat. După ultima rafală de tunuri, din motoarele avionului inamic care pica cu roţile scoase, a început să iasă fum şi flăcări. În timp ce-l urmărea, au apărut 3 avioane IAR-80 care au deschis şi ele focul asupra avionului deja incendiat. Astfel că avionul inamic a fost silit să aterizeze cât mai repede la nord de Limanul Nistrului, aproape de comuna Seimeni. Din avionul doborât au ieşit doi ocupanţi care s-au ascuns într-un lan de porumb, însă despre soarta lor desigur că s-au interesat alţii.
Bucurându-se de aptitudini fizice bune, practicând sporturile, a fost sănătos şi foarte rezistent. Serios şi muncitor, ca ofiţer subaltern în Escadrila 58, a executat cu conştiinciozitate ordinele primite. În prima campanie a efectuat 81 misiuni la inamic şi a doborât două avioane sovietice. În concluzie, aprecia cpt. comandorul Romanescu Mihail, comandantul Fl.1 Vt., "slt.(r) Simionescu Ion este un excelent pilot de vânătoare şi un foarte bun ofiţer".
S-a înapoiat de pe front la 1 noiembrie 1941, iar la 1 decembrie a fost desconcentrat.
La data de 10 aprilie 1942 a fost iarăşi concentrat tot la Flotila 1 Vânătoare, de unde curând a fost detaşat la Mamaia pentru a executa tragerile reale, după care, începând din luna august, a luat parte la luptele de la Stalingrad cu Escadrila 58 din Gr.7 Vt. Cu această ocazie s-a dovedit acelaşi bun zburător, deşi a avut parte şi de o aterizare cu trenul escamotat, faptă pentru care a fost pedepsit. În cursul acelei campanii a executat 15 ore de zbor în 10 misiuni la inamic. La intervenţia germanilor, s-a hotărât trimiterea pe front a piloţilor de vânătoare români, care luaseră parte la luptele de la Stalingrad. Astfel, la 19 martie 1943, un număr dintre ei au ajuns să lupte în cadrul Flotilei germane "Udet". Acolo au făcut trecerea pe avioanele de vânătoare Bf-109 G4, care atunci erau de ultimă oră, ca realizare tehnică. Cei 30 de piloţi, fără personal tehnic şi trupă, au ajuns la Dnepropetrovsk cu două avioane de transport. Printre aceştia s-a aflat şi slt.av.(r) Simionescu Ion. După ce au luat parte efectiv la luptele aeriene, la sfârşitul lunii mai, spre regretul lor, Comandamentul german a transmis ordinul ca piloţii români să se prezinte cu avioanele la Kirovograd. Acolo, în 5 iunie, ei au luat parte la câteva exerciţii, împreună cu o escadrilă de recunoaştere, un Grup de bombardament greu, altul de asalt şi unul de bombardament în picaj, toate dotate cu material modern german. Demonstraţia s-a făcut în faţa mareşalului Antonescu şi a Statului Major al Aerului, din partea română, precum şi a mareşalului von Richtofen de la germani.
După exerciţiile demonstrative amintite, Grupul 7 Vânătoare a ajuns pe terenul de la Mariupol, de unde a început să opereze pe frontul de pe Mius, apoi pe cel de la Kuibâşev şi altele. În acea unitate a avut ocazia de a lupta în prezenţa unor aşi ai aviaţiei române ca: Şerbănescu, Cantacuzino, Mucenica, Milu, ori a lui Polizu Nicolae cu care era bun prieten.
Este interesant de reţinut că deşi era foarte iubit de camarazi pentru caracterul frumos şi leal, foarte fin şi manierat, nu a fost deloc autoritar, motiv pentru care nu i s-au putut încredinţa comenzi pentru care se cerea mai multă energie. Cu toate acestea, lt.av. Simionescu a rămas acelaşi foarte bun pilot şi luptător aerian, care, în campania din anul 1943, a executat 123 de ieşiri la inamic, luând parte la misiuni de atac la sol. A totalizat 150 de ore de zbor şi a doborât două avioane inamice omologate. Acelaşi mare comandant, care a fost comandorul Romanescu, aprecia în notele sale de carnet că lt.av. Simionescu, "din punct de vedere al zborului şi al misiunilor de război, este un element de mult folos armei aeriene, posedând toate calităţile unui pilot de război".
În 9 septembrie 1943 a fost rănit cu ocazia unei lupte aeriene, iar la 24 octombrie a intrat în garnizoana de pace unde a fost încadrat la siguranţa teritoriului, de unde, în 20 septembrie 1944 a fost desconcentrat. Nu a luat parte la luptele de pe frontul din vest. Numai în 25 august, undeva în jurul Ploieştiului, a întâlnit un avion de legătură german, dar ştiindu-l neînarmat nu l-a atacat, iar el nu era omul care să se bucure de o asemnea victorie uşoară. La sfârşitul lunii octombrie 1943 cu 6 avioane Ju-52 a fost adus de la Tiraspol Gr.9 Vt. cu întreg personalul pentru a-i schimba pe cei din Gr.7 Vt. Printre cei sosiţi în ţară a fost şi Simionescu Ion, care şi-a petrecut toamna anului 1943 şi iarna anului 1944, pregătindu-se de luptă aeriană pe terenurile de la Roşiorii de Vede şi Pipera. Apoi, din 11 februarie 1944 a fost încadrat la Escadrila 48 Vânătoare din Grupul 7 Vânătoare cu care avea să ajungă pe frontul din Moldova şi apoi în apărarea spaţiului aerian al ţării împotiva aviaţiei americane şi chiar germane.
În după amiaza zilei de 9 aprilie 1944, după ce consternat aflase de înfiorătoarele bombardamente aplicate de americani Bucureştiului şi Ploieştiului, Simionescu a decolat de pe terenul de la Galaţi cu un Me-109 G, urmând să ajungă pe frontul din Moldova, însă a aterizat forţat la 15 km de Bârlad. În raportul său telegrafic a confirmat cele întâmplate: "reparabil, sănătos".
A fost demobilizat la 20 septembrie 1944, fiind răsplătit cu Ordinele "Virtutea Aeriană" şi "Coroana României". Trecând în viaţa civilă, a lucrat la Opera Română în funcţia de contabil până în anul 1947, când a traversat înotând lacul Herăstrău şi s-a îmbolnăvit de TBC. După însănătoşire a lucrat tot în contabilitate dar la Ministerul de Construcţii, până la pensionare. A decedat în anul 1995.
"Bătrânul Sim" cum îi spunea nu de mult generalul av.(r) Dobran Ion, camarad de zbor cu el, cinstitindu-i astfel înţelepciunea, "a fost un bun zburător, calculat şi modest, nu s-a bătut niciodată pe sol pentru victorii, nu şi-a însuşit meritele altora, cu toate că a fost un coechipier pe măsura celor mai tari dintre aşii noştri, aşa cum a fost Bâzu, care nu odată i-a mulţumit, remarcând maniera în care ţinea formaţia. A fost omul pe care s-a contat în orice misiune".
[biografie realizată prin reaşezarea unui articol al D-lui Vasile TUDOR - Un rezervist pe care s-a contat în orice misiune, fotografie portret prin bunăvoinţa Dlui Dan ANTONIU]