Biografie
S-a născut la 11 iunie 1922 în comuna Armăşeşti, judeţul Vâlcea. A absolvit liceul teoretic din Râmnicul Vâlcea după care, în 1941 a absolvit Şcoala Civilă de Pilotaj ARPA din Bucureşti, de unde a fost brevetat ca pilot pe avioane de turism. Avea 19 ani. Când a fost recrutat, în 1943, a fost trecut ca elev (fiind deja pilot) la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie din Bucureşti, de unde a fost brevetat ca pilot militar, dându-i-se gradul de sublocotenent. A fost un bun pilot, un bun camarad. În 1946 făcea parte din Flotila 1 Vânătoare Popeşti-Leordeni, unde a excelat pe toate tipurile de aviane de vânătoare ce existau în acea şcoală. Făcea parte din promoţia cea mai tânără a flotilei, brevetată pe Heinkel-112 şi urma să treacă pe Messerschmitt, unde făcuse pregătirile speciale, dar nu îndeajuns, când, o întâmplare l-a făcut să se remarce.
Era luna aprilie, 1946 când, comandantul unităţii, aviatorul Miclescu i-a întrebat pe ofiţeri care dintre ei se oferă să aducă pe calea aerului nişte hârburi de avioane care erau pe Giuleşti.
- Le aduc eu, dom'le comandor! se oferise Partenie.
Comandantul a întrebat din nou dacă nu mai vrea şi altcineva, gândindu-se probabil la un pilot mai experimentat. Tăcerea a fost însă desăvârşită. Toţi ştiau ce fel de avioane erau.
- Bine. Stătescule, imediat foaia de misiune, direcţia Giuleşti!
Şi căpitanul Stătescu a întocmit foaia de misiune nr. 50 la data de 16 IV 1946, pe numele
sublocotenentului Popescu Partenie.
Flotila 1 Vânătoare avea pe Giuleşti cinci avioane scoase din uz: două Messerschmitt-uri109-G şi trei Heinkel-112. Mai fuseseră trimişi doi piloţi, dar aceştia au refuzat, raportând că acestea nu prezintă siguranţă pentru zbor. Erau chiar în cimitirul de pe aerodrom, pradă intemperiilor, motoarele nu mai prezentau nicio garanţie, totul era ruginit, aparatura de bord defectă sau lipsă, trenurile de aterizare blocate, deci, erau într-o stare jalnică. Trebuiau aduse pe calea aerului pe Popeşti-Leordeni pentru că aceasta era soluţia cea mai ieftină. Piloţii nu au fost de acord să rişte.
În fine, a plecat spre Giuleşti cu un Fiessler condus de lt. av. Micu şi cpt. av. Terza, pe la ora 11. Popescu s-a prezentat comandantului bazei Crihană, pentru viza foii de misiune.
- Dumneata ai mai zburat Me-ul?
- Da, minte fără ezitare pilotul.
Comandorul îl priveşte bănuitor pe tânărul sublocotenent şi îi înmânează documentul.
Partenie o rupe la fugă în colţul aerodromului unde era Me-109 E nr 25, se urcă la cabină de unde a dat afară câteva cuiburi de păsări, s-a legat în centuri, încercă turajul motorului la cale, face semn că e gata. Se iau calele şi bolidul s-a înălţat peste şosea şi calea ferată şi cap compas Popeşti-Leordeni. Ajunge, razmutează aerodromul, apoi, pantă de coborâre şi aterizare drept în ... cimitirul de avioane. Colegii alergaseră toţi, să vadă "cum îl pune", deoarece cine a zburat Messer-ul ştie cât de dificil este la aterizare. Circula o vorbă printre piloţi, cum că "Me-ul nu înghite mediocritatea". În cazul de faţă s-a văzut clar că nu era vorba despre mediocritate.
Colegii l-au îmbrăţişat, l-au felicitat şi i-au spus: "Trecerea pe Me-uri îţi este deschisă".
La 18 iulie 1946, ultimul avion Heinkel-112 cu nr 13, abia se mai ţinea de bătrân ce era. Partenie decolează normal. Tocmai când admira cu patos de la înălţime panorama Bucureştiului, motorul hârâie şi poc, poc, se opreşte. A pus imediat avionul în pantă. Dedesubt, Palatul Telefoanelor, bucureştenii forfoteau neştiutori, pe Calea Victoriei, înălţime o mie de metri, mai aterizase forţat, dar acum se gândea dacă aceasta va fi ultima! Şi ce catastrofă ar fi în cazul unei prăbuşiri peste oraş!!!
Între Dudeşti şi Văcăreşti a văzut o grădină de zarzavat. Se îndreptă spre ea şi s-a gândit să-şi încerce norocul tatonând maneta de gaze. Miracolul s-a întâmplat. Motorul şi-a revenit încet, încet a ajuns la Popeşti-Leordeni. Un oftat a pus capăt definitiv cumplitului transport al unor hârburi, dintr-un cimitir într-altul. Păsările cerului puteau să-şi refacă cuiburile.
Anul 1947. Patetic pentru Popescu Partenie. Pe vremea aceea nu conta cât de bun pilot eşti sau cât eşti de devotat aviaţiei dacă erai fecior de preot. Acest lucru i-a mutilat tinereţea! Şi-a ascultat prietenul şi camaradul, pe locotenentul Triandafil de a nu face gestul suprem, cu pistoul pe care-l purta în buzunar. Şi-a ascultat prietenul şi s-a întors la două facultăţi, la Matematici şi Litere, şi a făcut în aşa fel încât frecventa cursurile la amândouă, atât de bine şi-a planificat timpul.
În 1949 aviaţia i-a zâmbit din nou. Se înfiinţase Comisia de Aviaţie Civilă în Bucureşti. A bătut la poarta acestei comisii, care i s-a deschis şi l-a primit. Aici a muncit cu mult drag. A avut o mare putere de convingere asupra elevilor-piloţi (aşa cum declară şi marele nostru paraşutist Gheorghe Iancu în cartea sa "Sub cupola paraşutei", pag 6-7) Prin felul lui convingător de a prezenta lucrurile, i-a schimbat viaţa, altfel niciodată nu s-ar fi gândit să devină paraşutist.
Partenie Popescu a fost numit apoi secretar al Aeroclubului Ploieşti, unde, cu echipa de aeromodelişti a câştigat Cupa României.
A fost profesor de tehnica pilotajului la cursurile teoretice de aviaţie.
În curând nici aici n-a mai avut loc. A fost dat afară pentru motivul că era căsătorit cu o "von Ern", germană, cu toate că soţia sa nu mai avea nicio legătură cu această particulă de nobleţe. Dar nu l-a crezut nimeni. Acestea erau timpurile în care Partenie Popescu şi alte sute şi mii ca el şi-au irosit tinereţile.
Rugăm membrii familiei şi alte persoane care l-au cunoscut şi deţin informaţii asupra vieţii şi carierei sublocotenentului de aviaţie Partenie Popescu să intervină pentru a completa această sumară biografie – editorii site-ului
Elena Şenchea-Popescu