site realizat din iniţiativa şi cu spijinul Fundaţiei Aspera ProEdu

pagină de istorie, tehnică şi educaţie aviatică română
 
pagina principală
contribuţiile d-voastră »
publicaţii »
învăţământ aviatic »
idei de start
asociaţii şi fundaţii »
dicţionar de personalităţi
dicţionar de termeni
link-uri utile
hartă site
contact
cartea de oaspeţi
forum

Noutăţi

nu există noutăţi

Descarca Adobe Acrobat Reader Descarca WinRAR

Vizitatori unici:
495362


Contribuţiile d-voastră » Articole

Mircea ŞENCHEA
Dragă Lelia şi Măriuca...



Sângeorz Băi, 20 martie

Dragă Lelia şi Măriuca,

Aşa cum am promis în cartea poştală ilustrată expediată imediat după sosire, încep să răspund celor două scrisori ale voastre. Îmi va fi destul de greu la început, deşi fac zilnic gimnastică medicală cu un profesor specialist şi o completez cu exerciţii individuale, mâna şi braţul nu se lasă conduse normal şi doar durerile îmi atestă că îmi aparţin.

Când mă gândesc prin câte am trecut, accidente, doborâri, avionul ciuruit de proiectile şi schije, glonţ terestru razant cu ceafa, avion explodat la 10 sec. după ce-l părăsisem şi mă pregăteam să raportez, cele două capotaje în aceeaşi zi - 8 febr. 1944, unul la decolare (Lepetica), al doilea la aterizare (Nikolaiev), luptele cu americanii ("la americaine"), mai ales cea din 26 iulie, cea mai neagră zi a Grupului 9 de Vânătoare, când din 17 (faţă de 280 vânători confirmaţi de radar) am avut în 5 min: 3 morţi imediat, 1 mort ulterior datorită arsurilor (Bălan, Economu, Turcanu + Popescu Ciocănel), 2 grav răniţi (Rădulescu Andrei şi Mucenica), 1 aterizat cu avionul în flăcări (cel mai bun prieten, Dobran Ioan, teafăr), lupta cu nemţii din 25 febr. 1945. Apoi căzăturile de la schi, fotbal, saltul într-o mică prăpastie din Predeal, cramponarea de un arbust uscat care ceda treptat, salvat de Galea, dar nu înainte de a-mi face o poză, deşi îi avertizasem că arbustul pârâie, fapt care mi-a declanşat un râs homeric (boala mea din tinereţe) care îmi agrava şi mai mult situaţia, acestea toate sub privirile impasibile ale lui Dobran. Şi n-am avut niciodată nimic! Nici măcar când am dormit sau am intrat noaptea în cimitir - pentru a mă pedepsi că am întors capul fiindcă mi se păruse că scârţâie zăpada în urma mea - când, la ieşire, finul Tria Bedelev care se întorcea băut de la cărţi m-a confundat cu Dracu', jurând şi astăzi că "acela" avea coadă, corniţe şi copite...!

Şi nici când am purtat o lună de zile doliu chiar din clipa în care a apărut în ziare comunicatul execuţiei sale, după Mareşal! - fapt ştiut de camarazi dar suspectat şi de "politic" - sau când am fost citat ca martor în procesul lui Iuliu Maniu.

De fapt nu are rost să mă lamentez, cele de atunci au fost întâmplări "norocoase", acum am avut ghinion, dar şi noroc că n-a fost mai rău. Cred că aş fi ieşit mai bine cu o operaţie, dar cardiopatia ischemică decelată atunci a împiedicat narcoza, iar prietenul meu din copilărie, medicul curant, a refuzat să mă opereze (3-4 ore) pe viu, deşi jurasem că n-o să audă un singur geamăt. Îmi spunea că "decât să... mai bine cu un căluş, chiar nereuşit" la care am replicat "decât un căluş nereuşit mai bine să..." Controalele radiografice arată că humerusul e în curs de consolidare, calusul format îi mulţumeşte pe medici, durerile şi în special imposibilitatea de a-mi folosi braţul şi mâna (când şi la stânga am degetele 2 şi 4 anchilozate) mă irită grozav. N-am ce face însă decât să sper şi să aştept.

Iertaţi-mă pentru hârtia folosită, deocamdată mi-e mai uşor aşa.

Înainte de a trece la răspunsurile propriu-zise, vă anunţ ceva important: ieri am primit de la Arad o scrisoare sosită chiar în ziua plecării mele, expeditor Ghiţă Butnariu, fost coleg de promoţie şi vânătoare (dar la altă Flotilă). Cuprindea doar o invitaţie şi un îndrumar pentru nişte date necesare lor. Invitaţia se referă la Aniversarea, într-un cadru festiv, pe data de 9 mai, a promoţiei 1941 piloţi şi mecanici, din comitetul de organizare făcând parte şi Gen. Popescu Gipsy (singurul care îmi spunea "Gigea"). Termenul de confirmare a acordului şi a expedierii avansului de 150 lei (la 300 se estimează cheltuielile pentru hotel şi mese, bineînţeles, pentru cei ce au nevoie de hotel, ceea ce la mine nu e cazul). Bineînţeles că am şi răspuns ieri afirmativ într-o scrisoare de 14 pag. (aceasta în detrimentul vostru), banii îi voi trimite însă de la Arad. Duminică îi voi căuta la telefon ori pe Ghiţă, ori pe Gipsy.

Întrucât în invitaţie mi se dă dreptul şi la propuneri, printre altele, am propus (deşi cred că s-au gândit ei la asta) depunerea unor coroane la Monumentul aviatorilor şi la Ghencea şi trimiterea unor invitaţii onorifice câtorva adjutanţi şi maiştri (am făcut războiul aripă la aripă) precum şi scriitorilor R. Theodoru - chiar dacă suntem certaţi îi recunosc unele merite - Elena Şenchea-Popescu şi Cornel Marandiuc. Deşi îl aveam în gând, am uitat să-l trec pe Ioan Grigorescu (cel de la TV).

Pentru voi e o ocazie unică de a cunoaşte atâţia veterani ai celei mai încercate promoţii, fără a aduna adrese din "om în om", cum am făcut eu începând cu '73. Aceasta în vederea unor viitoare colaborări mai substanţiale. Fiindcă, iartă-mă Lelia, după stilul din cartea trimisă - şi pentru care îţi mulţumesc abia acum - consider că tu poţi mai mult, şi folosind alte modalităţi. Bineînţeles că şi Theodoru a scos cărţi sub posibilităţile sale, grăbindu-se şi omiţând să caute veterani mai reprezentativi şi pe care îi avea (au bout du nez), la îndemână, majoritatea fiind din Bucureşti. Mica Aviaţie Română care - cum îmi scrie Fotescu în 1977 - a luptat cu 3 din Marile puteri angajate în Marea conflagraţie a sec. XX, adică: Rusia, SUA (Vânătoarea de noapte şi cu englezii), Germania - cu care nemţii nu s-au bătut!? Mai rămâne Franţa care de la 1870 nu o găsesc "mare", Italia - vai de capul ei - şi Japonia (contra căreia avem un as de origine română, Al. Vraciu), revin: aviaţia română a luptat... şi totuşi nu s-a lăsat doborâtă. Armistiţiul a prins Grupul 9 de Vânătoare în 11 piloţi, s-a refăcut şi a pornit spre vest cu efectivul complet (de fapt era a treia refacere a sa), de aceea merită cărţi mult mai multe, mai complete şi mai bune. Tu nu ai abordat decât tangenţial aviaţia de război, sper şi va trebui, cu ajutorul nostru, al tuturor, să o faci!

I-am scris şi lui Butnariu că, dacă propunerea mea "cade", poţi merge la aniversare cu mine, invitaţia fiind şi pentru soţii. Or, eu din 1956 sunt "lup singuratic". I-am pomenit şi de înrudirea noastră. De aceea te rog ca imediat după primirea scrisorii, şi dacă eşti de acord - aş fi foarte surprins să nu fii - telefonează-i lui Gheorghe Butnariu, 79-81-70 sau lui Popescu Gheorghe (Gipsy), Gavriliu Vasile 47.10.93 - cdt. al Esc. 56 vânătoare pe timpul cât eu comandam a 47- a şi Dobran a 48-a şi exprimă-le dorinţa de a participa la aniversare atât ca scriitoare cât şi ca însoţitoare a mea - fiind şi cvasi-invalid. Sunt sigur că vor fi de acord chiar şi cu prezenţa Măriucăi.

Scrie-mi la Arad, eu voi sosi acolo prin 2-3 aprilie (mă opresc şi la Cluj, la sora mea vitregă). M-aş bucura să găsesc rândurile tale chiar dacă numai referitor la aniversare, aşteptându-mă. Pe urmă sunt programat pentru 21 de zile la sanatoriul de post-cură cardiologie din Lipova-Băi. La Bucureşti voi merge cu maşina lui Marandiuc, împreună cu alt coleg de promoţie aciuit în Arad.

Acum pauză. Se vede cred şi după scris, că nu mai rezist. Mai adaug totuşi că vă voi trimite 3 fotografii, 2 din fericita mea tinereţe (1939-1947), cealaltă mai actuală. Pe cele trimise anterior nu am scris nimic fiindcă nu vi le-am trimis definitiv. Sunt din album, au fost dezlipite ca şi multe altele (peste 100) de Marandiuc pentru a face copii, deocamdată avem numai filmul după ele. Desigur, vă voi da copii după ele şi după altele (mai ales după unele aproape unice, cu Şerbănescu şi Grupul 9 Vânătoare) ce vor intra în arhiva personală a scriitoarei E. Ş. Popescu.

Trec acum la prima noastră scrisoare, răspund pe puncte, sper ca datorită invalidităţii să nu divaghez, ca de obicei, pierzându-mă în paranteze şi parantezuţe, pierzând firul ideilor, revenind, încurcând şi plictisind corespondentul.

Am stabilit împreună cu mama (Florica - 81 ani) un mic arbore genealogic, din care rezultă că suntem verişori gr.3, de fapt în scrisoarea a doua îmi scrieţi acelaşi lucru. Familia e originară din Zărneşti, bunica mea era Mamiţa (îţi voi duce câteva fotografii de-ale ei şi ale câtorva membri ai familiei, printre care şi a lui Nelu, mijlociul mătuşii Corina). A avut 8 fii şi 3 fiice:
  1. Emil, farmacist în Ploieşti;
  2. Iancu, contabil la Banca Naţională din Bucureşti;
  3. Aurel, învăţător la Zărneşti;
  4. Valer, farmacist;
  5. Nicu, proprietar de restaurant;
  6. Traian, (tatăl meu, droghist, funcţionar la Româno-Americană, apoi la Pirotehnia Armatei);
  7. Septimiu, notar, băiatul lui e Tuţi Septimiu, a cărui soţie, probabil, îl ţine sub cheie, a ieşit mi se pare la pensie col. ing.;
  8. Valentin, tatăl Steluţei;
  9. Miţi (Mimi) profesoară pe undeva în Ardeal, Târnăveni sau Ungra. Tata o vizita anual;
  10. Jeni, văduvă de protopop, tot pe acolo;
  11. Miţi, văduvă de profesor, fiica ei Aurica ar fi avocată.
Explicaţia faptului că nu îmi cunosc rudele după tată e simplă.

Părinţii au divorţat când aveam 3 ani. (Mama, crescută la ţară - Radna - nu s-a putut aclimatiza cu viaţa de Capitală, cu partidele nesfârşite de poker şi cu cursele de cai care îl pasionau pe tata Traian. S-a retras la Radna, unde s-a recăsătorit cu avocatul moţ Victor Sabău (acum 91 ani) care avea şi el 2 copii, pe Victor, 63 de ani, pensionar, fost timp de 29 de ani director de liceu în Lipova, prof. de economie politică şi fizică, la aceasta din urmă luându-şi doctoratul, pe Mimi, 56 de ani, pensionară, fostă contabilă la Clinica TBC Cluj.

Starea mea civilă: căsătorit în 1950 cu o elevă de liceu din Lipova - avea 16 ani la căsătorie, pe nume Aurora. După un an barza ne-a adus o fiică, astăzi de 29 ani, căsătorită cu un coleg de la Inst. de filologie Cluj, ambii profesori de l. franceză, stabiliţi în Vişeul de Sus, unde primise el repartiţie, fiind originar din Moisei, Ligia absolvind facultatea un an după el. M-au făcut bunic, adică moş cu adevărat, nepoţica mea împlinind 6 ani şi o lună. Mă vor vizita luni, 23 cu maşina deşi au vândut-o adică au făcut tranzacţia în vederea plecării definitive în RFG care va avea loc după paşti. Acolo e plecată fosta mea soţie (suntem divorţaţi din 1956) 80% din cauza mea: după divorţ, la 6 ani, s-a recăsătorit cu un neamţ din Lipova care, rămânând în Germania după o vizită, a rămas acolo, nu din spirit de aventură - e de vârsta mea - ci necesitând tratamente în special la rinichi, a convins-o să-l urmeze (şi bine a făcut). Ai mei şi cu mine suntem în relaţii de prietenie, lucru neobişnuit între divorţaţi, dar, în primul rând nu am ce le imputa şi apoi, din punctul acesta de vedere mă consider deasupra situaţiilor caracteristice mediei. Despre toate
acestea în luna mai, mai pe larg.

Revin la familie: pe tata Traian nu l-am cunoscut decât la 14 ani, deci e normal să nu fi fost atât de ataşat de dânsul. Dintre unchi, i-am cunoscut sigur pe Nicu şi pe Valentin. Apoi pe Septimiu, care ne vizita şi dormea la noi, după război, când trecea din Târnăveni spre Timişoara, unde şi-a făcut studiile superioare. L-am văzut pentru câteva minute în 1969, îl vom căuta în mai, ca şi pe acel Victor căruia nu cutezi să-i telefonezi. Ce aviatoare fricoasă, unde s-a mai pomenit? Dar ai dreptate, şi eu m-aş bate mai degrabă cu Mustangii decât să risc să fiu repezit.

La Bucureşti îl voi căuta pe un prieten de-al lui tata Traian, Nica, dacă mai trăieşte ne va da şi el ceva informaţii. Din păcate am pierdut agenda în care îi aveam adresa, dar având telefon îl voi dibui.

În Ploieşti am vizitat-o în 1969 pe mătuşa Annt Corina, făcând o scurtă întrerupere în drum spre Bacău, unde lucram la Aeroport (controlor trafic). Schimbasem câteva scrisori, mai mult în engleză, dar o uitase bine de tot. Asta a fost prin mai. În toamnă l-am cunoscut pe Cornel care era plecat la vizita anterioară şi care mi-a anunţat moartea mătuşii. Or, voi îmi scrieţi că a murit acum 7 ani. De fapt nu mai contează.

Trec la punctul următor. Ilie Constantin (fost adj. av.) a fost cu mine pe Balomir dar nu numai acolo. Făcea de mult parte din Flotila 1 vânătoare, iar după armistiţiu mi-a fost subaltern în esc. 47. L-am întâlnit la Bacău unde venise să se angajeze, nu a reuşit, având o condamnare politică. Îi murise soţia, locuia la Roman, l-am căutat dar nu am dat de el nici la locul de muncă indicat , nici prin miliţie.

Stopurile astea cardiace! Cred că ai observat că aproape toţi ai noştri au pierit în urma acestor stopuri. Culmea, a trebuit şi soţul tău, să moară din această cauză!

Theodoru scrie despre o parte foarte mică din activitatea mea ca aviator. De fapt o asemenea biografie (nu numai a mea) o poate scrie numai viaţa şi o poate cunoaşte şi simţi doar cel în cauză. Dar despre cărţile lui R. Th. , despre modul cum am dorit de la 6 ani să ajung pilot, şi am ajuns numai falsificând semnătura mamei pe consimţământul obligatoriu, inducându-l prin aceasta în eroare pe tata Traian, despre activitatea mea şi a camarazilor voi scrie şi da relatări verbale scriitoarei ceva mai târziu. Ca şi despre avatarurile unui fost pilot de vânătoare ajuns ca o minge de ping-pong din cauza imbecilităţii unor activişti care vedeau numai spioni şi trădători peste tot. De ce? Fiindcă m-am încăpăţânat (şi mă încăpăţânez) să văd numai alb ce e alb şi verde ce e verde? Văd că, cu tot dosarul voluminos ce mi s-a alcătuit, nu am făcut nici o zi de închisoare, iar în 1971 mi s-a pus în piept (la figurat) Ordinul Steaua Republicii cl a IV-a, decoraţie ce se poartă direct pe veston, neavând panglică precum cls. a V-a, pe care o are marea majoritate a colegilor mei. De fapt nici nu ştiu dacă o mai are cineva în afară de Dobran şi eventual Gavriliu (vorbesc de gradele noastre mai mici şi nu de eroii din comandamente).

Bineînţeles că aceste recunoaşteri târzii şi laude din partea celor care m-au suspectat până nu de mult (deci un serviciu tot mi-a făcut Theodoru) nu mă mai încălzesc şi nu dau nici o para chioară pe ele. Pauză. Pauză. Am obosit şi m-am şi enervat.

În septembrie 1977 l-am cunoscut, la dorinţa sa, pe tânărul scriitor Cornel Marandiuc, un pasionat al aviaţiei, deşi n-a făcut pilotaj. Mi-a făcut o impresie bună, dar pe parcurs m-a cam dezamăgit, vă voi povesti eu. Nu cunoştea nici un veteran, am început eu să adun informaţii pe care i le-am predat lui, având însă originalele scrisorilor la mine (nu chiar toate). A fost greu până mi-am urnit camarazii, mulţi nu găseau necesară o întoarcere în trecut, în trecutul lor glorios de altfel, şi, cum îmi scriau aproape toţi, cu tot războiul paradoxal pentru cei neavizaţi, cea mai frumoasă parte din viaţa noastră! De departe! Pe urmă, după întâlnirea organizată de la distanţă, la Dobran, din 16 septembrie 1979 la care a participat şi Marandiuc (de acum C.M.) au început să fie mai receptivi şi mai darnici. Cei mai inimoşi s-au dovedit asaltiştii, care, de altfel, cu regret o spun, sunt mult mai solidari decât vânătorii. Probabil că acţiunile lor în formaţii şi cu rezultatele adjudecate întregii formaţii, au contribuit la dispariţia rivalităţii dintre vânători, pe care eu nu am sesizat-o decât după ultima scrisoare a lui R. Th., mai bine zis la multă vreme după primirea ei. Un exemplu clar: la începutul lui sept. 1944, Leo Romanescu a dat citire Ordinului de zi privind ordinea de bătaie a noului Grup 7/9 de Vânătoare. De fapt a anunţat doar comandantul grupului - Bâzu şi comandanţii celor 3 escadrile - Şenchea, Dobran, Gavriliu. A fost [o] problemă foarte discutată înainte, deoarece veniseră sau reveniseră în grup piloţi cu o vechime de câteva locuri în promoţie, Pop Horia, Galea, Lucaci. Pe vremea aceea "la grad egal vechimea te omoară". "Leu" ne-a preferat atât din cauza experienţei noastre (ceilalţi făcuseră războiul la Mamaia) şi, ciudat, obtuzitatea d-lui general Vasiliu a făcut să nu fie ridicaţi, ca şi cei de la Cocargeaua nici împotriva Americanilor, fiind rezervaţi exclusiv pentru apărarea Constanţei şi a portului de la Cernavodă! Adică în loc să se adune toată Apărarea teritorială şi să lupte în bloc, să se fracţioneze forţele şi vorba aia, "du-i, Doamne, la alţii". În schimb lui Vasiliu (să nu uiţi să mă pui să-ţi povestesc cum au explodat în hohote de râs când fusesem chemaţi (eram cu Dobran , în 24 martie 1944 la... "refec")) în cabinetul său. Generalul, spaima tuturor, s-a făcut roşu, alb, verde, dar n-a avut ce ne face, veneam de pe front, a doua zi ne înapoiam, singura pedeapsă era să ne ţină la Bucureşti! Căci dacă cerea pedeapsa disciplinară, Şerbănescu le-ar fi făcut (hârtiile) mii de bucăţele, i-a convenit ca Grupul 9, operativ pe front să participe şi la apărarea teritorială. Nu o dată ne-am ridicat contra USAAF-ului abia întorşi din misiuni în zona Paşcani-Iaşi.

Cam mare paranteza... experienţei noastre cât şi ca o recunoaştere a unor merite, oarecare. Ca să se împace capra cu varza, s-a găsit soluţia ca prietenii mei să fie încadraţi în Comanda Grupului. În front stăteam la 1 metru de Escadrila 47 şi când dădeam raportul Grupului lui Bâzu sau Toma şi comanda pentru onor, ei nu erau obligaţi să-mi asculte ordinul şi duceau mâna la cozoroc "de voie". Era caraghios, dar pe mine nu m-a afectat, ca de obicei... râdeam. Eram pe atunci, cum spune englezul "a sunny fellow" - un tip "soros".

Revin la C.M. - sunt groaznic, nu-i aşa? După întâlnirea de la Dobran s-a convenit, date fiind bolile mele, să i se scrie lui direct. Poate am făcut o greşeală. Oricum, a depus [la] Ed. Facla un prim volum din ciclul "Cu tunurile de bord prin trei anotimpuri", intitulat "Bombardierele atacă vara" cuprinzând lupta "la americaine". Editura, căreia i s-a schimbat directorul, îi înapoiază manuscrisul după 9 luni pentru a fi revizuit (era făcut harcea-parcea, tăiat într-un mod barbar) eu n-am fost de acord (mai pe larg la întâlnire). Acum manuscrisul a fost primit la Dacia, s-a cerut avizul lui Baltagi, dânsul a cerut ceva mici modificări şi adausuri, a promis solemn că va trimite încă prin ianuarie avizul, nu a făcut-o încă, deşi editura voia să scoată cartea încă în acest an, cerând autorului pentru luna aceasta manuscrisul celui de-al doilea volum, "Asaltul în vest", nu acesta e, desigur, titlul. Ar urma Picajul în vest, "Vânătoarea", idem...

Îmi pare rău că nu ne-am cunoscut mai demult, să spunem din 1973, când am început să cercetez arhivele şi să culeg informaţii. Desigur că nu e prea târziu, vom colabora - îţi mulţumesc Lelia că ai acceptat colaborarea - am multe în cap, dacă s-ar realiza doar a 10-a parte...

Doctorul Şenchea al cărui nume figurează pe două străzi în Zărneşti şi respectiv în Făgăraş (şi care are şi un bust în Făgăraş) a fost unchiul lui tata Traian, împuşcat de gărzile roşii ale lui Bella Kun. El făcea parte din conducerea Partidului naţional al lui Maniu şi a dus o activitate susţinută pentru unire. Roşiii l-au secerat cu o mitralieră, trăgând din tren, după ce fuseseră somaţi să părăsească oraşul. Românii se organizaseră în Gărzile Albe.

La criticile mele. R. Th. a răspuns, prin vărul său, Ursache, primul comandant al Otopenilor - membru ilegalist (!?), cum îmi spunea în 1979, pe considerentul că nu s-a înscris în partid în 1946 când au primit şi militarii dreptul de a face politică, ci în 1945, deci ilegal, deşi PMR era la putere! "Eu nu sunt cronicar, nu scriu istorie, nu scriu poveşti, schiţe, romane". Adevărat, consideră însă că dacă foloseşti numele reale ale personajelor, ai obligaţia să respecţi în cea mai mare parte adevărul (istoric sau nu). Dânsul a considerat, după Zweig, că licenţele evocării nu pretind autenticitatea reconstituirii istorice. Desigur, cadrul trebuie să fie realitatea unor stări de fapt şi personaje. Privite din acest punct de vedere lucrările lui R. Th. sunt inatacabile. Doar că în Biografie de război se vrea participant alături de cei câţiva din Grupul 9, ceva ce e inadmisibil. Şi încă ce brav pilot! Dânsul era, când eu aterizam primul pe Balomir, în 13 septembrie 1944, elev la Vinţul de Sus, deci încă nebrevetat. A părăsit S.O.Av. în 1945, prezentându-se la Fl.1 Vânătoare în 1946, aşa cum singur afirmă în prefaţa cărţuliei, "Mai jos de Steaua Polară" - cărţulie care "m-a scos din cel mai trist şi negru anonimat", cum se pronunţă în ultima sa scrisoare a cărei copie ţi-o trimit acum.

Nu am avut nici un Georgescu Pompiliu în Grupul 9 şi nici în 7. Deci aici n-a greşit Radu Th.. Eu n-am participat la bătălia Capitalei, venind pe jos, pe cal, timp de 7 zile de la Tecuci la Bucureşti. La sosire nu am fost anunţat de grozavele victorii ale lui Maga şi Gavriliu. Am luat cunoştinţă de ele din carte. M-am cam îndoit (şi mă îndoiesc) dar, culmea, apar şi în arhive! Ca şi "O zi" prin care e citat Ioşca Gâgă Morariu pentru decolarea plină de risc de la Türkeve. Atunci s-a dat un ordin de zi pentru toţi cei ce au efectuat această misiune şi nu individual pentru fiecare. Morariu şi-a contrafăcut un "O.Z. personal", ceea ce nu-mi place, ca şi relatarea trimisă lui Marandiuc în legătură cu un Lightning doborât în iulie '44. Vă voi povesti şi păţania lui de atunci.

Am căutat în cartea de telefoane o Popescu Elena de pe B-dul Muncii, nu am găsit-o. Dacă vreţi, după o convorbire cu Butnariu, îmi puteţi da un aviz telefonic, preferabil după ora 19. Cum adresa de pe plic e scrisă acum câteva luni, iată adresa mea de aici: Vila 7, Garofiţa, camera 6, Sângeorz Băi, jud. Bistriţa - Năsăud.

Dorindu-vă toate cele bune
Vă sărut cu drag,
Mircea




Distribuie pagina pe...
« înapoi

© 2003 - 2019 Aspera ProEdu. toate drepturile rezervate. realizat de bratech.ro
Vanzare case, apartamente, terenuri, inchiriere garsoniere, spatii comerciale