site realizat din iniţiativa şi cu spijinul Fundaţiei Aspera ProEdu

pagină de istorie, tehnică şi educaţie aviatică română
 
pagina principală
contribuţiile d-voastră »
publicaţii »
învăţământ aviatic »
idei de start
asociaţii şi fundaţii »
dicţionar de personalităţi
dicţionar de termeni
link-uri utile
hartă site
contact
cartea de oaspeţi
forum

Noutăţi

nu există noutăţi

Descarca Adobe Acrobat Reader Descarca WinRAR

Vizitatori unici:
438322


Contribuţiile d-voastră » Articole

Narcis GHERGHINA
Acţiunea aviaţiei militare sovietice în Marea Neagră pe timpul celui de-al doilea război mondial



Moto: "Fă-te prieten cu Neptun, ca să nu te lase în drum"
Zicală a membrilor Escadrilei 52 Vânătoare de la Mamaia

Fără îndoială, configuraţia geografică a unui stat a dictat şi elaborarea unor strategii militare adecvate, litoralul maritim determinând o creştere a complexităţii planurilor operative.

Dezvoltarea tehnicii a adus statelor aflate în conflict mari beneficii, această creştere tehnologică reflectându-se atât la mijloacele de luptă ale forţelor terestre, cât mai ales a celor maritime şi aeriene. Încă din anul 1921 Giulio Douhet - comandantul unei unităţi aeriene de luptă italiene din anii 1916-1918 - în a sa carte Il domino dell’ l aria (Stăpânirea aerului), făcea predicţii în legătură cu rolul determinant pe care aviaţia avea să-l joace în anii ce aveau să vină, declarând: "Am convingerea fermă că viitorul nu mă va dezminţi şi că războiul dvs. în aer va deveni o problemă a viitorului şi, ca urmare, flota aeriană va înregistra o creştere însemnată reducându-se în aceea-şi măsură rolul armatei şi al marinei".

Dacă în anii primului război mondial abia se putea întrevedea posibilitatea unei colaborări între marină şi aviaţie, începând cu anii 1940 această simbioză avea să devină o certitudine, cu mari reuşite în câmpul tactic, mai ales în beneficiul primei categorii de armă.

Progresele înregistrate în domeniul construcţiei de aeronave militare la începutul celui de-al doilea război mondial, care au mărit considerabil capacitatea şi raza de acţiune a aviaţiei, a dat posibilitatea acesteia de a domina cerul, de a depăşi fronturile terestre ale armatelor aflate în război şi de a distruge pe mari adâncimi spatele acestora, tot ce era forţă armată, depozite de muniţii, noduri de comunicaţii, căi de comunicaţie şi chiar oraşe întregi.

În felul acesta, aviaţia a impus strategilor revizuirea vechilor principii şi metode de luptă, ducând astfel nu numai la o modificare radicală a aspectului unui câmp de bătaie, dar şi o profundă transformare în structuraşi configuraţia exterioară a diferitelor formaţii şi aşezări militare, industriale şi civile de pe întreg cuprinsul unui stat aflat în război.

Aviaţia avea să joace un rol deosebit de important în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale, beligeranţii dispunându-şi forţele aeriene în diferitele sectoare ale fronturilor, în funcţie de necesităţile momentului şi de evoluţia operaţiunilor militare.

Intrarea României în războiul pentru eliberarea străbunelor teritorii ce-i aparţineau de drept - Basarabia şi Bucovina de Nord - de sub autoritatea sovietică, au determinat activarea în cel mai înalt grad a importanţei Mării Negre, transformată în teatru de luptă. Actorii care s-au înfruntat pe imensitatea scenei de apă aveau să aducă în prim-plan, pe lângă forţele lor maritime şi pe cele aeriene, cu redutabila lor capacitate de mobilizare şi atac. Acţionând într-un mediu geografic cu totul aparte, aparatele de zbor alocate au căpătat funcţiuni şi înfăţişări specifice, menţinând însă tiparele organizării unor formaţiuni aeriene normale.

Pornind de la aceste considerente, hidroaviaţia (pentru toate statele beligerante din bazinul Mării Negre) a avut ca principală menire explorarea continuă a apelor Mării Negre în vederea descoperirii convoaielor inamice şi a distrugerii acestora, cu sau fără ajutorul forţelor maritime proprii.

Pentru prima parte a războiului, Rusia sovietică a dispus în Marea Neagră de o flotă aeriană numeroasă, grupată sub genericul Aviaţia maritimă, comandată de generalul maior V.A. Rusakov, care îngloba Brigada 62 aviaţie de vânătoare şi Brigada 63 aviaţie de bombardament. La rândul lor, fiecare din aceste brigăzi era compusă din două regimente a câte opt escadrile. Împreună cu aviaţia de transport, auxiliară şi ambarcată, aviaţia maritimă dispunea de 626 de aparate.

Întreaga forţă aeriană sovietică de la Marea Neagră, bine dotată şi întreţinută, cuprindea o gamă bogată de aparate de zbor, precum: hidroavioane Severski (producţie sovietică după licenţă S.U.A.), amfibii de vânătoare PA 2, monoplane de vânătoare XB PA 2, hidroavioane de bombardament XBTB 12, de bombardament şi recunoaştere depărtată CSD 3. În afară de acestea, aviatorii sovietici de pe litoral dispuneau şi de hidroavioane producţie mai veche, precum Savoia 55 şi 62 bis, Dornier şi Wahl, cu ajutorul cărora erau realizate acţiuni de vânătoare, recunoaştere, bombardament-torpiloare, explorare şi recunoaştere depărtată, conlucrare cu artileria antiaeriană etc. Deservirea tuturor acestor forţe se făcea de pe hidroscale, cele mai importante fiind la Nicolaev, pe lacul Sasic şi pe Limanul Nistrului la Eupatoria, Sevastopol, Berdiansk, Tamanskar, Kanddantip.

După doi ani de conflict, combatanţii din bazinul Mării Negre ajunseseră să-şi cunoască reciproc forţele, aceasta datorită informatorilor pe care-i aveau, cât prin prisma faptului că fiecare acţiune aeriană ducea la conturarea unei imagini mai clare asupra forţelor inamice atacatoare. Către finele anului 1943, serviciile române de informaţii întocmiseră deja un raport asupra organizării şi funcţionării forţelor aeriene maritime sovietice, relaţiile provenind de la soldaţii ruşi căzuţi în prizonierat. În felul acesta, autorităţile române au avut posibilitatea să-i formeze o imagine asupra forţei inamicului pe care-l avea în faţă.

Misiunile operative de recunoaştere în spaţiul Mării Negre fuseseră întreprinse în cursul anului 1943 de către avioane aparţinând Regimentului 30 Recunoaştere, care se afla în directa subordonare a Comandamentului Aviaţiei. Spre diferenţă de prima perioadă a războiului, sovieticii dispuneau acum de aparate de zbor performante, în special de provenienţă americană (ca rod al bunei înţelegeri între Aliaţi): Douglas Boston în diferite variante: 3 sau 3F, dar şi ruseşti - Petliakov 2.

Misiunile de luptă au fost îndeplinite de către aparate aparţinând Escadrei I Aeriene (de aerotorpiloare şi minare), din care făcea parte Regimentul 5 aero-torpilor şi Minier de Gardă (dislocat la Gelengik) dotat cu aparate DB-3F, DB 3 şi DB A 20 G. Misiunile sale de recunoaştere maritimă erau executate de aparate de tip DB-2F, care parcurgeau regulat un itinerariu descris de localităţile Sarici (sudul Crimeei)-Sevastopol-Odessa-Sulina-Constanţa şi Constzanţa-Sevastopol (cunoscutul drum german de transport). Informaţiile strânse de echipaje, în cursul celor 6-8 ore de misiune, erau transmise în timpul zborului bazelor proprii prin radio, indicând totodată ora şi locul transmiterii. Radiogramele erau cifrate, codul acestora fiind schimbat în fiecare zi.

Cât priveşte natura informaţiei, de regulă se transmitea numai numărul navelor şi felul acestora, fără alte indicaţii. Pentru confirmare, navele ce erau atacate (atât în faza ante, cât şi post atac) trebuiau fotografiate, cu toate că piloţilor nu li se permitea
observarea efectelor atacurilor proprii.

Pentru etapa atacului propriu-zis, comandamentul Aviaţiei Maritime trimitea în misiune,de regulă, formaţii de câte 6 bombardiere( din care 2 fără încărcătură - cu misiunea de a proteja restul grupării). Atacul era executat cu torpile de 1000 kg ansat de la mare înălţime( altitudine de 60-70m)şi de mică înălţime (altitudine de 20-30 m).

Anul 1943 consemna două atacuri aeriene sovietice asupra convoaielor de nave ale Forţelor Axei din Marea Neagră, procedura folosită fiind aceea de lansare a torpilelor cu paraşuta, de la o altitudine de 800-1000m şi de la distanţa de 800-1000m faţă de convoi.

Atacurile aeriene ale forţelor sovietice au fost executate în mai multe moduri, ele evidenţiind însă patru moduri de operare:
  1. la zborul de apropiere în direcţia de înaintare a navelor, se executa de regulă un ocol lateral, după care se zbura peste acestea, astfel să fie atacate sub unghi de 60ş;
  2. La zborul de apropiere, sub un unghi 30ş - 60ş faţă de direcţia de înaintare a navelor, se ataca imediat;
  3. La zbor de apropiere sub unghi mai mare de 60şfaţă de direcţia de înaintare a navelor s-a mers în drum paralel atâta timp până când s-a putut trece la atac sub unghi de 60ş;
  4. Lansarea se făcea întotdeauna la distanţă minimă, pentru a creşte şansele de lovire a obiectivului vizat.
Cât priveşte cunoştinţele generale ale echipajelor Regimentului 5 Aero-torpilor şi Minier, acestea lăsau mult de dorit, în principal datorită faptului că însuşi Comandamentul Aviaţiei Maritime sovietice nu dădea o mare atenţie acestui fapt. Astfel, piloţii nu erau informaţi asupra situaţiei navale şi aeriene din spaţiul Mării Negre, iar cunoştinţele privitoare la avioanele inamice proveneau numai din experienţă acumulată în mod personal de către aceştia pe front şi nu ca rod al pregătirii teoretice după fotografii aeriene, aşa cum se proceda în alte armate.

Alături de acest regiment de aviaţie, sovieticii mai dispuneau pe coastele Mării Negre de alte 4 regimente de aviaţie de luptă (bombardament), dispuse astfel:
  • Regimentul 40 Aero-torpilor şi Minier la Gelenghik (dotat cu aparate Petliakov 2 (PE 2) şi DB);
  • Regimentul 36 Aero-torpilor şi Minier la Gagry, care-şi avea terenul de lucru la Gelenghik (dotat cu aparate DB 20 G şi DB 3);
  • Regimentul 8 Aerian de Luptă de Gardă la Gelenghik;
  • Regimentul 47 Aerian de Luptă la Jeisk (ultimele două formaţiuni de luptă au fost repartizate acestui front de la Divizia 11-a Aeriană, având în dotare iniţial aparate de tip Iljuchin 2 (IL 2), iar ulterior aparate de tip american Aircobra).
Formaţiunile de luptă executau misiuni contra navelor din apropierea peninsulelor Taman şi Cherci, în grupuri de 8-9 IL 2, însoţite de avioanele de vânătoare de tipurile JAK sau Aircobra. Lupta contra navelor de escortă sau a navelor mici izolate se făcea cu grenade (FAB 25, 35, 50, 100 kg), bombe-rachete (RS 80), bomba rachetă fuzantă (ROFS). Atacurile executate de avioanele IL 2 erau executate în picaj, lansarea proiectilelor făcându-se la 700-1000 m. Procedura de atac dăduse roade numai în cazul asalturilor efectuate asupra navelor izolate, cu apărare slabă. Tocmai de aceea, şi pierderile în rândurile acestor tipuri de avioane fuseseră extrem de mici, iar atunci când s-au înregistrat, cauza a reprezentat-o zelul servanţilor de la tunurile antiaeriene proprii de pe coasta Mării Negre.

În afară de aceste formaţiuni aeriene înregimentate, Comandamentul Aviaţiei Marinei mai avea la dispoziţie ca grupări de bombardament şi regimente independente, aşa cum erau cazurile Regimentelor 16, 18 şi 19 de Hidroaviaţie, care încadrau aparate de tipurile MBR 2 şi MDR 6, cu hidroscala la Ghelengik. Deşi modeste ca performanţe tehnice, uzate moral şi fizic, hidroavioanele acestor regimente independente au fost folosite de sovietici la bombardamente de noapte, la recunoaşteri de coastă şi la salvări pe mare.

Ca formaţii de vânătoare, Comandamentul Aviaţiei Marinei din bazinul Mării Negre dispunea de aparatele diviziilor 11 şi 62 aeriene, compuse din:
  1. Regimentul 11 vânătoare de gardă la Gelenghik (doptat cu avioane Aircobra);
  2. Regimentul 25 Vânătoare, cantonat tot la Gelenghik şi dotat cu avioane JAK 1;
  3. Regimentul 6 Vânătoare de Gardă la Jeisk, dotat cu aparate Aircobra;
  4. Alte trei regimente de aviaţie de vânătoare, cu număr necunoscut, bazate la Mich Zehakaja, dotate cu aparate Kittyhawk, JAK-9 şi LAAG-5.
Cu ajutorul acestei forţe aeriene, Înaltul Comandament Sovietic şi-a extins operaţiunile sale de-a lungul Dunării, atacând comunicaţiile fluviale cu mine magnetice, în scopul de a interzice această cale şi de a provoca scoaterea din eficienţă a parcului de nave român. A fost vizată în primul rând Dunărea Maritimă (în aval de Galaţi) şi în al doilea rând Dunărea între brăila şi Giurgiu. Asupra căilor de comunicaţie din bazinul vestic al mării Negre în anul 1943, sovieticii au efectuat 30 de atacuri aero-torpiloare executate cu 112 avioane şi 23 bombardamente aeriene, efectuate cu 175 avioane.

Totuşi, aviaţia de vânătoare română a reuşit să se opună cu succes acţiunilor ostile ale aviaţiei sovietice, deşi în largul mării marina regală proprie va înregistra în anul 1944 pierderi dureroase datorită avioanelor inamice (în timpul desfăşurării "Operaţiunii 60.000", "România" a fost bombardată în rada Kersonezului la 11 mai 1944; "Durostor", lovit de aviaţia de bombardament sovietică la 70 km N-V de Sevastopol; "Danubis", scufundat în aceleaşi condiţii în rada portului Kersonez).

Cu toate acestea, acţiunile aviaţiei sovietice asupra forţelor maritime ale Axei din bazinul Mării Negre nu au avut anvergura celor executate de Aliaţii occidentali asupra coastelor Europei apusene controlate de către Germania nazistă, importanţa sa fiind neglijabilă în raport cu acţiunile forţelor terestre.

Gherghina, I., Narcis, Carp, Cornel, Soviet Air Force action in the Black Sea during Second World War, în Romanian Naval Museum Yearbook volume VII, Constantza, Editorial board: Romanian Naval Museum, 2004, p. 222-227.




Distribuie pagina pe...
« înapoi

© 2003 - 2017 Aspera ProEdu. toate drepturile rezervate. realizat de bratech.ro
Vanzare case, apartamente, terenuri, inchiriere garsoniere, spatii comerciale