site realizat din iniţiativa şi cu spijinul Fundaţiei Aspera ProEdu

pagină de istorie, tehnică şi educaţie aviatică română
 
pagina principală
contribuţiile d-voastră »
publicaţii »
învăţământ aviatic »
idei de start
asociaţii şi fundaţii »
dicţionar de personalităţi
dicţionar de termeni
link-uri utile
hartă site
contact
cartea de oaspeţi
forum

Noutăţi

nu există noutăţi

Descarca Adobe Acrobat Reader Descarca WinRAR

Vizitatori unici:
514976


Contribuţiile d-voastră » Articole

Narcis GHERGHINA
Piteşti - punctul de intrare nr. 1 la obiectivul Ploieşti - Valea Prahovei



Pentru partea finală a celei de-a doua conflagraţii mondiale, Aliaţii anglo- americani şi-au fixat, printre obiectivele principale, distrugerea surselor de alimentare cu carburant a forţelor armate ale Reic-ului german. Acest lucru presupunea, în primul rând, o ofensivă extrem de puternică asupra câmpurilor petrolifere de unde acesta îşi alimenta armatele - în speţă Valea Prahovei. Dacă Berlinul reprezenta creierul imperiului nazist, Ploieştiul şi Valea Prahovei reprezentau inima sa, care pompase vreme de cinci ani imense cantităţi de combustibil vehiculelor Axei (şi chiar o perioadă mai îndelungată, dacă se ia în considerare şi importurile de petrol ale germanilor, din România, până la începerea războiului).

Într un raport cu privire la activitatea Legaţiei germane în România din luna martie 1940, exista aprecierea: "este incontestabil că în războiul actual, importanţa petrolului se va accentua în proporţii excepţional de mari, deoarece conflictul prezent este 'războiul maşinilor', iar elementul principal de mişcare al acestora este PETROLUL (s.n.). Din cauza acestui fapt, politica germană a petrolului a avut ca unică deviză de acţiune 'Producţie cu orice preţ'".

Odată cu spulberarea definitivă a speranţei pentru germani de a mai putea folosi ţiţeiul din Caucaz (intenţie devenită clară după abandonarea capului de pod din Kuban, în ianuarie 1943), petrolul românesc s-a impus ca singură sursă de alimentare a imensei maşinării de luptă naziste.

Schimbarea cursului războiului i-a făcut pe Aliaţii americano-britanici să ia în calcul petrolul românesc din regiunea Văii Prahovei. Astfel, în sinteza "The Significance of Roumanian Oil" se făcea constatarea: "Bombardarea capacităţilor de producţie, rafinare şi transport în şi din preajma Ploieştilor, România, reprezintă de departe cel mai strălucit mijloc de a provoca un dezastru imediat economiei de ţiţei a Axei şi, în consecinţă, efortului de război al Axei".

Comandamentul Suprem american era bine informat că reuşita debarcare în Sicilia ridicase în mare măsură moralul şi spiritul adepţilor anglo - americani din statele balcanice. De aceea fusese considerată ca necesară o acţiune răsunătoare care să demonstreze în mod cert puterea forţelor americane.

Misiunea, încredinţată Armatei a 9-a aeriene americane din Orientul Apropiat - de distrugere a industriei de petrol în activitate, în special a celei producătoare de benzină octanică, precum şi a uleiurilor întrebuinţate în aviaţie, de la Ploieşti şi Câmpina -, a fost executată la 1 august 1943, dată ce corespundea, potrivit corespondentului Agenţiei Reuter, Gotfrey Talbot, cu aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea aviaţiei americane.

Planul ce trebuia urmat de către piloţii americani presupunea parcurgerea itinerariului: Benghazi (bazele de decolare din nordul Africii) - nord insula Corfu - est lacul Prispo-Pirot - România. Punctul de intrare în ţară era reprezentat de lacul Balta Bistreţu, după care, potrivit ordinului operativ, cele cinci valuri de bombardiere trebuiau să parcurgă traseul: Piteşti (punctul de intrare nr. 1 la obiectiv) - Târgovişte (punctul de intrare nr. 2 la obiectiv) - Floreşti (Initial Point - punctul iniţial - sau punctul nr. 3, final, de intrare la obiectiv) - funcţie de care trebuiau să urmeze calea ferată la nord sau la sud.

Lipsiţi de posibilitatea de a putea comunica între ei prin radio, piloţii bombardieri americani au fost nevoiţi să se ghideze, pentru atingerea obiectivelor, numai după fotografiile aeriene pe care colegii lor de la recunoaştere le realizaseră (în toate acţiunile aeriene era regulă nescrisă că amănunţita cunoaştere a obiectivului vizat, după fotografie aeriană, era de cea mai mare importanţă).

Atacul aerian asupra Văii Prahovei fusese executat de grupuri organizate pe secţii şi nu pe escadrile. Ca unităţi de atac, fiecare secţiune întrunea un număr de elemente, compuse din trei-patru avioane (patrule), care la începerea zborului razant acţionaseră pe cont propriu, atacând complexe de obiective comune.
După cum au constatat experţii româno germani, acest itinerar Benghazi - Corfu - Piteşti - Ploieşti avea lungimea de 1.667 km, fiind unul foarte lung. Urmând însă drumul în linie dreaptă Benghazi - Ploieşti, acesta ar fi măsurat 1.520 km, deci cu 147 km mai scurt, ceea ce reprezenta o economie de o oră de zbor.

Planificatorii operaţiunii "Tidal Wave" au ţinut cont în alegerea itinerarului, atât la ducere, cât şi la întoarcere, de următoarele:
  • să se treacă peste o zonă cât mai pasivă din punct de vedere al apărării antiaeriene;
  • o mare parte din acest traseu trecea peste mare;
  • peninsula Balcanică era survolată peste Iugoslavia, o ţară amică;
  • bazele aviaţiei de vânătoare germane erau departe în Grecia şi o intervenţie a acestei aviaţii ar fi fost dificilă;
  • regiunea munţilor, săracă în comunicaţii şi localităţi, nu avea artilerie antiaeriană;
  • să se producă incertitudine asupra obiectivului ce urma a fi atacat. Formaţia trecând peste Corfu, crea senzaţia (care s-a confirmat) că s ar fi îndreptat spre Viena sau Budapesta, nu spre regiunea petroliferă română.
De asemenea, un alt procedeu, mai puţin folosit de către aviaţiile lumii în al doilea război mondial şi utilizat de americani acum, era acela de zbor la mică altitudine în momentul atacului (aşa cum avea să fie planificat de către colonelul Jacob Smart). Raţiunile care au dus la aplicarea unei asemenea metode prezentau câteva avantaje teoretice:
  • variaţia de altitudine de la Dunăre avea ca scop inducerea în eroare a aviaţiei de vânătoare româno germane, care nu putea primi indicaţii precise asupra înălţimii la care formaţia naviga;
  • înălţimea mică de zbor deasupra României trebuia să facă inutilizabile aparatele de detecţie şi să încurce pânda aeriană;
  • altitudinea mică deasupra obiectivului dădea o mare precizie bombardamentului aerian şi punea probleme foarte greu de rezolvat artileriei antiaeriene, care nu putea acţiona la viteze mari unghiulare;
  • înălţimea de zbor mică împiedica, de asemenea, acţiunea aviaţiei de vânătoare, care nu avea spaţiu suficient de manevră.
Deşi pagubele materiale, în regiunea petroliferă, au fost însemnate - 4,6 mld. lei - ele au fost rapid remediate cu ajutorul prizonierilor sovietici şi a tehnicienilor germani sosiţi în România special în acest scop.
Şi propaganda aliată îşi atinsese scopul, deoarece populaţia civilă din Ploieşti privea, în continuare, cu simpatie pe americani, care bombardaseră numai (?!) obiective militare*, ferindu-se să atace şi alte obiective, ştire confirmată de raportul Flotilei 2 Vânătoare pe luna august 1943.

Eliberarea sudului Italiei în septembrie 1943, punea la dispoziţia Aliaţilor un teritoriu foarte bun pentru construirea de baze aeriene - în regiunea Brindisi- Foggia. O puternică flotă aeriană a fost organizată şi dotată cu bombardiere grele cvadrimotoare, aduse pe calea aerului, şi încadrată cu personal navigant venit prin Dakar. Acestei flote i s-a afectat o numeroasă aviaţie de vânătoare, cu mare rază de acţiune, ceea ce făcea din sudul Italiei cel mai mare punct de lansare a raidurilor aliate în Europa.

Semnalul de alarmă ce l-a reprezenta atacul aerian de la 1 august 1943, îi determinase pe Mareşalul Antonescu, Conducătorul Statului Român, şi pe generalul Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Aeronautice Germane în România - responsabil cu apărarea zonei petrolifere din Valea Prahovei -, să ia măsuri de urgenţă pentru mărirea securităţii instalaţiilor industriale, cu prioritate cele petroliere. Revelatoare în acest sens este scrisoarea adresată de generalul Gerstenberg mareşalului Antonescu în 23 septembrie 1943:

"Prea stimate D-le Mareşal!

Situaţia schimbată în Italia a creat aviaţiei duşmane posibilitatea de a apropia bazele ei până la 900 km. de regiunea română petroliferă. Duşmanul va folosi cu siguranţă această ocazie pentru alte atacuri aeriene (...) Construirea apărării aeriene active este socotită în regiunea sondelor ca o întărire a echipajelor antiaeriene care (...) au fost aduse de către Dvs. El [sistemul apărării active - n.n.] depinde în mod esenţial de aducerea mijloacelor de apărare aeriană prin conducerea aeronautică şi înainte de toate, temporar eşalonat în aşa fel, ca lunar să poată conta cu aducerea unei echipe antiaeriene întărite".

După bombardamentul aerian american, Antonescu a luat, la 4 septembrie, o serie de măsuri menite a fortifica şi proteja şi mai bine, zona petroliferă din Valea Prahovei. Astfel:
M.St.M. a repartizat 346 tunuri de 20 mm pentru completarea apărării joase a punctelor sensibile de pe teritoriul ţării.
Mijloacele existente de fumizare au fost întărite cu încă două companii, alcătuite în mod egal de către efective germane şi române.
Dispozitivul aviaţiei de vânătoare a fost remaniat, amplasându-se trei escadrile de vânătoare de zi la Boteni (lângă Titu), iar alte trei escadrile la Otopeni, (după ce aerodromul a fost pregătit la 1 octombrie 1943).
A fost organizat un regiment de Apărare Pasivă alcătuit din trei batalioane româneşti, care, conform planului, funcţiona numai pentru regiunea petroliferă şi era dislocat la Băicoi, Câmpina şi Târgovişte;
Era organizată o secţie de camuflaj electric formată din soldaţi provenind de la armata de uscat (Corpul 6 Armată), intraţi în componenţa Regimentului 7 Antiaerian;
Comandamentul Aero German prevăzuse sporirea mijloacelor antiaeriene din zona petroliferă cu: opt baterii foarte grele (105, 128 mm); 19 baterii grele (75, 88 mm); opt baterii automate (20, 40 mm); 11 baterii proiectoare; trei baterii baloane de baraj.

Faţă de această imensă concentrare de forţe, Piteştiul, ca unul dintre punctele de intrare la obiectivul principal ce fusese desemnat, nu a primit ca întărire decât o singură baterie antiaeriană - nr. 128 Oerlikon -, situată la unicul punct strategic pe care îl deţinea: podul de cale ferată de peste Argeş, la Bănănăi. Chiar dacă, în fapt, oraşul era aproape lipsit de importanţă strategică, Aliaţii îi atribuiau acestuia, la 7 mai 1946 (!), în mod greşit, un rol mult mai important: deţinător al uzinelor aeronautice române (confundându-l cu Braşovul). Acesta este şi motivul pentru care, cu o zi în urmă, îl bombardaseră, ucigând 191 de persoane, rănind alte 119 şi distrugând 18% din totalul clădirilor particulare şi de stat din localitate (numai 2,8% din bombele lansate au căzut pe obiective militare*).

Important este şi faptul că Piteştiul reprezenta unul dintre punctele frecvente unde aviaţia de vânătoare româno-germană se aduna, în cadrul zborurilor sternflug, pentru a ieşi în întâmpinarea inamicului aerian.

Pentru campania bombardamentelor sistematice din anul 1944, formaţiunile americano-britanice (din ce în ce mai numeroase către sfârşitul verii) au stabilit ca itinerariu traseul definit de:
  • punctul iniţial - de adunare - câmpia Foggia;
  • punctul cheie - situat, în general, la NV de lacul Skutari (coasta de E a Mării Adriatice);
  • Krusevac (NV Niş);
  • Vidin.
Acest traseu a fost ales, la fel ca şi cel de la 1 august 1943, din motive de securitate a zborului precum:
  • lipsa amplasamentelor A.c.A. de-a lungul acestuia;
  • traversarea a circa 200 km. peste teritoriul iugoslav - aflat sub stăpânirea bandelor lui Tito;
  • în această porţiune de 200 km., avioanele se aflau în afara razei de acţiune a aparatelor de detecţie a serviciului de pândă şi alarmă şi, deci, aveau posibilitatea să realizeze o oarecare surprindere în timpul celor 45-60 minute în care navigau în spaţiul nedetectabil. În acest timp nu se putea preciza dacă avioanele se îndreptau spre est (Bulgaria), nor-est (România), nord (Belgrad- Budapesta) sau nord-vest (sudul Germaniei) dându-le avantaj atacatorilor.
Concluzia ce se impune este că, numărul impresionant de aparate de zbor aliate afectate atacării zonei petrolifere din Valea Prahovei a făcut zadarnice măsurile de apărare pasivă şi activă luate de autorităţile militare ale statului român. Acesta a fost şi motivul pentru care Aliaţii şi-au permis să trimită în România, spre sfârşitul verii 1944, formaţiuni aeriene care să evolueze în deplină siguranţă, din momentul intrării în spaţiul aerian al ţării, pe cinci-şase şi chiar şapte itinerarii, făcând în felul acesta, inoportună acţiunea puţinelor avioane de vânătoare româno-germane rămase disponibile.

De asemenea, numeroasele misiuni executate deasupra teritoriului României, dăduseră posibilitatea aviatorilor americani să nici nu mai aibă nevoie de multe puncte de reper (precum Piteşti, Târgovişte etc.) pentru atacarea obiectivelor, acest lucru devenind spre sfârşitul campaniei aeriene din 1944 doar RUTINĂ.



Gherghina, I., Narcis, Piteşti - punctul de intrare nr. 1 la obiectivul Ploieşti- Valea Prahovei, în Festung Ploieşti, Ed. Printeuro, Ploieşti, 2003, p. 135-143;


Distribuie pagina pe...
« înapoi

© 2003 - 2019 Aspera ProEdu. toate drepturile rezervate. realizat de bratech.ro
Vanzare case, apartamente, terenuri, inchiriere garsoniere, spatii comerciale