Trupele de paraşutişti reprezintă cea mai însemnată realizare a forţelor armate ale secolului al XX-lea, după apariţia aviaţiei. În fapt, apariţia celei din urmă a determinat, în timp, constituirea celei de a doua categorii de armă la care facem referire.
Paraşutiştii, ca trupe de elită, au întrunit întotdeauna caracteristici morale şi fizice desăvârşite, precum: caracter, demnitate, universalitate şi perfecţiune de instrucţie, maximum de rezistenţă fizică, devotament, entuziasm, perseverenţă, spirit de jertfă, mândrie de armă, pregătire completă în orice clipă pentru sacrificiul suprem etc.
Încă de la înfiinţarea lor, paraşutiştii au fost împărţiţi în două categorii distincte: de luptă şi pentru misiuni speciale, diferenţele dintre ei fiind profunde.
Paraşutiştii de luptă constituie o armă de elită, prin excelenţă, deschisă şi nesecretă. Primele ţări care au creat şi, ulterior, perfecţionat asemenea unităţi au fost Rusia, Germania, Japonia, Statele Unite, Anglia, Italia, Franţa etc.
Statele Majore ale ţărilor care au decis crearea de trupe aeropurtate, au particularizat pregătirea acestora în funcţie de concepţia de organizare şi de doctrina de luptă specifică fiecăreia în parte. Se remarcă la toate aceste state, că au creat paraşutişti concomitent cu trupele aeriene (conlucrarea acestora dovedindu-se imperios necesară), proporţia fiind, în general, de ¼ paraşutişti şi ¾ trupe aeriene. În acelaşi fel, statele care au dat curs dezvoltării acestui segment specializat în misiuni aeropurtate, au creat simultan cu trupele de paraşutişti, şi aviaţia necesară - condiţie sine qua non - pentru îndeplinirea şi reuşita unei acţiuni specifice.
Analizând situaţia dezvoltării tactice a trupelor de paraşutişti, în ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic şi militar în timpul celui de-al doilea război mondial, se observă o diferenţiere clară, mai ales în privinţa strategiei urmate. Astfel, state precum Japonia, Statele Unite sau Marea Britanie, ale căror ţeluri erau vădit ofensive, au creat, încă de la început, şi unităţi aeropurtate de marină, alcătuindu-le o doctrină de luptă adecvată mediului de acţiune. În acelaşi timp, statele lipsite de aviaţie şi trupe aeriene suficiente - cum era cazul Ungariei şi Franţei - creaseră unităţi de paraşutişti, cărora la preconizase acţiuni de mică anvergură, în imediata apropiere a frontului şi în colaborare apropiată cu motomecanizatele.
În privinţa recrutării, personalului paraşutist i se cereau aptitudini fizice greu de întrunit, chiar superiore, din toate punctele de vedere, personalului navigant din aviaţie: medical, fizic, capacitar, psihic, instrucţie etc.
În toate ţările, baza de recrutare o constituia voluntariatul. În unele dintre acestea, precum Rusia, Japonia sau Franţa, fuseseră create şcoli civile de paraşutism sportiv pentru tineri, de unde absolvenţii erau recrutaţi ca paraşutişti militari, sistemul dovedindu-se unul foarte bun, deoarece uşura în mod considerabil sarcinile armatei.
Instrucţia personalului din trupele aeropurtate cuprindea trei perioade: tehnică, paraşutism şi luptă, acestea desfăşurându-se, în general, pe durata unui an de zile. La finalul acestuia, paraşutiştii instruiţi rămâneau în aceste unităţi încă un an, timp în care urmau pregătirea de specialitate, concomitent, desăvârşindu-şi antrenamentul şi cei care aveau să devină, în anii viitori, noi instructori.
Prima perioadă cuprindea o pregătire tehnică de infanterie şi una generală de armament de luptă, aceeaşi pentru toţi oamenii, urmată de a doua etapă în care se executa tehnica paraşutării şi saltul din avion. În ultima fază a instrucţiei, cea de-a treia, se făcea pregătirea de luptă aplicată a paraşutistului, în subunităţi constituite pe specialităţi de armament: puşcaşi, mitraliere-tunuri, aruncătoare de flăcări, pionieri, sanitari, radiotelegrafişti etc.
Întreaga pregătire dura între 8 şi 12 luni, fiind dozată temporar, pentru cele trei perioade, astfel:
- perioada tehnică - 3-4 luni;
- perioada de paraşutism - 2-3 luni;
- perioada de instructaj de luptă - 3-5 luni.
În cel de-al doilea an de pregătire, era desăvârşită instrucţia pe specialităţi, fiind prevăzute executarea de aplicaţi în colaborare cu celelalte arme, pentru a deprinde mecanismul îndeplinirii unor acţiuni de luptă.
Fiind corp aparte al armatei, paraşutiştii aveau şi uniformă proprie, distinctă de cea a celorlalte arme. Acestea fuseseră prezentate, în scurta perioadă de la înfiinţarea unităţilor, la diferite parade, căpătând, în felul acesta, act de naştere în faţa reprezentanţilor diplomatici.
Regimul juridic al personalului ce încadra aceste formaţiuni militare era special, raportat chiar şi la cel navigant din aviaţie. În toate ţările, paraşutiştii se bucurau
|
de un regim de avansare mai rapid decât la celelalte arme. În timpul instrucţiei, izolarea era totală, paraşutiştii având cazărmile în apropierea aerodromului, unde întreg personalul era supus unui regim special (greu) aproape toată perioada de antrenament. Se considera că o pregătire perfectă a membrilor unor astfel de trupe speciale, reprezenta o chestiune care necesita îmbinarea, în egală măsură, a sfaturilor primite de la instructor, cu ambiţiile personale ale recrutului.
Având în vedere faptul că vârsta optimă de executare a activităţii de paraşutism era de 20-30 de ani, durata încadrării în aceste trupe de elită nu se putea face peste acest prag maximal, decât în cazul celor care erau trecuţi în completare, motiv pentru care aceştia puteau fi chemaţi în continuare la antrenament şi instrucţie.
Referindu-ne la industria aferentă, aceasta a reprezentat primul pas în alcătuirea unităţilor de paraşutişti. În nici una din ţările unde aceste formaţii au apărut, nu li s-a dat o mare dezvoltare, până când nu a fost creată industria specială pentru construirea întregului material, de la paraşută până la cazarmă. În acelaşi fel, în nici un stat, personalul nu a fost instruit, până când aceste materiale nu au fost experimentate, găsidu-li-se cele mai optime soluţii. Ca o consecinţă logică, primul lucru făcut, a constat din adunarea materialului, după care au fost chemate contingentele, astfel că eşaloanele rulante ale unităţilor au fost create înaintea celor volante.
Concluzionând, în afară de organizarea unităţilor de paraşutişti luptători, care varia foarte puţin de la ţară la ţară, în funcţie de nota pe care le-o imprima poziţia acestor state pe glob şi telurile lor, pregătirea şi regimul de viaţă era aceleaşi pe tot Mapamondul.
Am făcut această precizare, dorind să reliefăm diferenţa ce apare între această categorie de paraşutişti - luptători - şi cea a celor instruiţi pentru executarea de misiuni speciale.
Dacă la prima categorie sunt identificate deosebiri de pregătire şi organizare între diferite state, în cazul celei de a doua, nu mai există aproape nici un fel de diferenţă, instrucţia fiind, în general, uniformă. Misiunile acestei categorii de paraşutişti sunt aceleaşi peste tot: distrugeri, sabotaje, terorism, informaţii, propagandă subversivă, conlucrarea cu partizanii etc.
Principiile după care acţionau aceste trupe erau întotdeauna aceleaşi, cea mai mare asemănare provenind din faptul că ele erau considerate armă secretă.
Recrutarea se făcea din rândul paraşutiştilor luptători, după terminarea perioadei de instrucţie de un an. Cei aleşi pentru misiuni speciale continuau să facă pregătirea în cel de-al doilea an de stagiu militar, sub o conducere şi o dirijare specială. După terminarea stagiului, cei selectaţi rămâneau mai departe în serviciu, însă nu în unităţile de paraşutişti luptători, ci în serviciul secret sau într-un corp special de asemenea militari.
Pentru misiunile speciale, forurile decizionale din armată preferau ca membrii echipajelor să fie de aceeaşi etnie. În ceea ce priveşte criteriile de recrutare pentru membrii trupe aeropurtate însărcinaţi cu misiuni speciale, acestea presupuneau, în primul rând, voluntariatul şi apoi posedarea aptitudinilor înnăscute pentru astfel de misiuni. Acţiunile puteau fi executate în mod solitar, dar şi în echipă, în acest ultim caz, luându-se toate măsurile ca între membrii grupului să existe puternice legături de camaraderie şi încredere reciprocă.
Diferenţe majore între cele două categorii de paraşutişti, se înregistrau şi la condiţiile de admitere, între care se înscria: cunoaşterea la perfecţiune, mergând până la identificare, a mediului în care recrutul era chemat să acţioneze, cunoaşterea limbilor străine respective, cunoştinţe tehnice şi mecanice, cultură şi inteligenţă superioare etc. (condiţiile medicale erau însă aceleaşi).
La capitolul instrucţie, superioritatea tehnică a celei de a doua categorii de paraşutişti era evidentă, prin menţiunea numai a faptului că se cerea în mod obligatoriu ca saltul, în cădere liberă, să fie executat de la 4-5.000 m, cu deschidere manuală a paraşutei la 100-150 m de la sol, atât ziua cât şi noaptea.
Spre diferenţă de cei luptători, paraşutiştii din trupele care executau misiuni speciale nu aşteptau războiul pentru a fi utilizaţi, putând îndeplini diferite sarcini şi pe timp de pace. În cadrul confruntărilor militare, acţiunile celor două categorii ajungeau să se conjuge, fără însă a se confunda.
Aşadar, cele două ramuri ale acestei noi arme, desprinsă din aviaţie, aveau deosebiri majore ca organizare, recrutare, instrucţie, regim juridic etc. Totuşi, în evoluţia tehnică a războiului, necesitatea acestor două categorii de paraşutişti a fost de necontestat, rolul lor devenind aproape indispensabil conducerii unor operaţiuni militare de anvergură.
|
